Sursa AICI
Vestea rasuna ca un ecou in creierul meu. Intelegeam ce se intampla, dar parca refuzam sa accept ca este adevarat. Eram insarcinata in trei luni si tocmai aflasem ca am varicela. Privirea doctoritei nu era deloc incurajatoare, dimpotriva, imi inspira ingrijorare si preocupare pentru intorsatura neasteptata a lucrurilor. Mi-a dat de inteles, intr-o maniera destul de subtila, ca imi asum anumite riscuri daca aleg sa pastrez sarcina. Pentru prima data in viata, eram confruntata cu o situatie reala in care trebuia sa iau o decizie cu privire la pastrarea sarcinii, si nu cu o simpla alegere ipotetica pro-life sau pro-choice. Auzeam in minte cuvintele lui Francis Schaeffer, conform carora crestinii nu se pot multumi cu simple proclamatii verbale, ci trebuie sa fie oameni care sa demonstreze dragostea intrupata a lui Cristos.
Bineinteles ca, in ciuda tuturor riscurilor care-mi stateau in fata, nu m-am gandit nici o clipa sa inchei acea viata care depindea de mine si care era suficient de constienta cu privire la propria existenta ca sa reactioneze, prin miscarile corpului, la vocea si la atingerea mea. Stiam din inregistrarile de la ecograf, dar si din studiile care se facusera pana atunci, ca inca de la cateva saptamani, copilul reactioneaza la comportamentul si la atitudinea mamei. inca un motiv in plus ca sa nu ma ingrijorez, pentru a nu transmite acea stare si copilului.
Sase luni mai tarziu s-a nascut cel de-al doilea copil din familia noastra, la timp si sanatos, fara nici un indiciu ca ar fi fost afectat de boala. Nu am putut decat sa spun, alaturi de apostolul Pavel: „Caci in El traim si ne miscam si suntem...” (Fapte 17:28). Aceasta afirmatie este adevarata atat cu privire la fiintele umane nascute, cat si la cele nenascute.
Vorbeam mai sus despre relatia existenta intre fat si mama lui inca inainte ca acesta sa se nasca. Iata o dovada a existentei unor relatii personale intre cei doi. Copilul nenascut este in parvo o fiinta sau o persoana umana, sustine renumitul teolog scotian Thomas F. Torrance intr-o brosura intitulata „The Nature and Being of the Unborn Child” (Handsel Press, pag. 8), afirmatie pe care vom incerca sa o argumentam in cele ce urmeaza.
O prima observatie interesanta facuta de autor cu privire la conceptul de persoana este ca acesta nu era cunoscut in cultura antica. Termenul a derivat din teologia crestina, mai exact din doctrina Sfintei Treimi potrivit careia Tatal, Fiul si Duhul Sfant sunt de aceeasi fiinta (sau natura), dar trei Persoane distincte. Daca la inceput notiunea de persoana era aplicata strict cu referire la natura trinitara a lui Dumnezeu, ea a ajuns sa fie aplicata si cu privire la fiintele umane. Astfel, relatiile dintre noi constituie ceea ce suntem ca persoane.
“Suntem ceea ce suntem si cine suntem prin relatiile noastre unii cu altii.”
Suntem ceea ce suntem si cine suntem prin relatiile noastre unii cu altii. Autorul ne provoaca in continuare cu urmatoarea intrebare: „De ce nu am privi si fiinta personala a copilului nenascut si relatiile pe care le are cu mama lui in aceeasi maniera dinamica si ontologica specifica relatiilor din cadrul Trinitatii?” (pag. 9).
Voi incerca sa aduc in continuare o serie de argumente de natura filosofica, biologica si teologica in favoarea faptului ca un copil nenascut este o persoana sau, cu alte cuvinte, a faptului ca viata umana incepe odata cu conceptia.
Potrivit acestei pozitii viata umana nu este un proces, ci un eveniment care are loc la conceptie. Fatul este o persoana deoarece are capacitatea de a-si exercita diferite functii: constienta de sine, gandirea, afectivitatea, memoria. Nivelul de functionare a acestor functii nu intra in discutie aici, ci doar simpla lor existenta. Altfel, am putea spune si despre pacientii care se afla in coma sau sunt intr-o stare de senilitate care nu le permite sa fie in intregime constienti cu privire la propria persoana ca sunt mai putin decat persoane umane. in acelasi mod si un copil mic, ale carui functii psihice sunt mai putin dezvoltate decat ale unui adult, nu este din acest motiv considerat sub-uman (James Beck & Bruce Demarest, The Human Person in Theology and Psychology, Kregel, Grand Rapids, Michigan, 2005, pag. 38).
inca de la conceptie, copilul este o mica fiinta umana aflata in crestere, iar constiinta cu privire la propria fiinta nu reprezinta un criteriu pentru a fi considerat persoana. Zigotul si ulterior fatul, care se dezvolta la unsprezece sau douasprezece saptamani, are structura esentiala a unei persoane umane – o structura care se dezvolta in timp, sustin in continuare autorii. Cu alte cuvinte, este vorba doar despre diferite etape in dezvoltarea persoanei, existand o continuitate intre perioada dinainte de nastere si cea de dupa.
si Scriptura sustine faptul ca fiinta umana este o persoana inca din momentul conceptiei. in Geneza 25:22 Dumnezeu ii spune Rebecai: „Doua natiuni sunt in pantecul tau...”, sugerand ca are deja un plan cu privire la vietile lor, inca inainte de a se naste. Iov descrie in mod poetic formarea lui in pantecele mamei sale (Iov 10:8-11). Ulterior, David aduce si el propria marturie cu privire la aceasta (Psalmul 139:15-16). Dumnezeu cheama unii oameni la mantuire inca inainte de a se naste, ne spune Isaia in capitolul 49:1. Acelasi lucru il spune Domnul si lui Ieremia (1:5). in Noul Testament, Luca 1:41 vorbeste despre Ioan care a saltat in pantecele mamei sale ca reactie la bucuria ei de-a o vedea pe Maria.
Am lasat in mod intentionat relatarea despre nasterea Domnului Isus la urma, pentru ca este de o importanta suprema pentru noi. Deoarece Isus a fost conceput de Duhul Sfant in pantecul fecioarei Maria, crestinii au ajuns sa priveasca fatul nenascut intr-o noua lumina, ca fiind sfintit de Domnul Isus in calitate de persoana embrionica. Natura persoanei nenascute a Domnului Isus nu era cu nimic diferita de natura Persoanei Lui divino-umane, nascute din fecioara Maria, sustine Tom Torrance in aceeasi brosura. Mai mult decat atat, spune autorul, prin faptul ca a devenit o fiinta umana pentru noi, el a devenit de asemenea un embrion de dragul tuturor embrionilor si al intelegerii noastre crestine cu privire la fiinta, natura si statutul copilului nenascut in ochii lui Dumnezeu.
“A nu acorda atentia cuvenita unui copil nenascut inseamna a nu acorda atentia cuvenita insusi lui Isus”
A nu acorda atentia cuvenita unui copil nenascut inseamna a nu acorda atentia cuvenita insusi lui Isus, ca Domn si Mantuitor al nostru sau a nu aprecia relatia Lui, in calitate de Creator intrupat, cu orice fiinta umana (pag. 6).
intruparea lui Isus este o declaratie dumnezeiasca a faptului ca umanitatea are importanta. „Ceea ce Dumnezeu creeaza, devine si cauta sa rascumpere” nu poate sa nu ne fascineze si sa nu ne capteze atentia, observa Glenn T. Stanton in articolul „The Conservative Humanists” (Christianity Today, aprilie 2006, pag. 43). Daca intruparea a avut intr-adevar loc, inseamna ca Dumnezeu este interesat si acorda importanta fiecarui aspect si colt intunecat al creatiei: „Trupul meu nu era ascuns de Tine cand am fost tesut in chip ciudat, ca in adancimile pamantului. Cand nu eram decat un plod fara chip, ochii Tai ma vedeau si in cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau randuite...”.
Daca Domnul Isus este intr-adevar Cuvantul Creator al lui Dumnezeu, prin care am venit cu totii in fiinta si daca este intr-adevar sursa de informatie care guverneaza conceptia si formarea fiecarei fiinte umane in pantecele mamei sale, atunci nu putem decat sa ajungem la concluzia ca a ucide un copil nenascut reprezinta un pacat impotriva Domnului Isus insusi.
James Beck si Bruce Demarest (The Human Person in Theology and Phychology, pag. 45) afirma ca, pentru a putea considera avortul un act criminal, trebuie indeplinite patru criterii:
Trebuie sa fie ucisa o persoana.
Persoana trebuie sa fie ucisa in mod intentionat.
Victima trebuie sa fie nevinovata.
Motivul acestui act trebuie sa fie unul ilicit sau pacatos.
Avortul, asa cum este el practicat in prezent, indeplineste toate cele patru criterii. in opinia celor mai multi crestini si a autorilor de fata, avortul poate avea loc in anumite conditii critice, cum ar fi, de pilda, situatia in care este pusa in pericol viata mamei si se alege a se pastra viata care mai poate fi salvata.
in final, am putea formula cateva concluzii cu privire la aspectele discutate mai sus:
Scriptura ne invata foarte clar ca Dumnezeu supravegheaza cu intelepciune si cu dragoste formarea fiecarei vieti omenesti. Daca ne vom indrepta toata atentia doar inspre dovezile de natura biologica, vom pierde din vedere faptul ca insusi Dumnezeu se implica in mod direct in formarea fiecarei persoane, in intreaga ei complexitate.
Viata incepe odata cu conceptia si este un eveniment, nu un proces.
Avortul constituie actiunea culpabila din punct de vedere moral de distrugere a unei vieti omenesti nevinovate.
Viata este un continuum de la existenta prenatala la cea postnatala. Chiar daca exista anumite discontinuitati in ce priveste viata unui nou-nascut in comparatie cu cea a unui fat: faptul ca bebelusul respira singur si primeste hrana pe gura, continuitatile sunt mult mai multe: bataile inimii, dezvoltarea continua a organelor interne, maturizarea sistemului neurologic si nu in ultimul rand formarea personalitatii.
Ligia Manastireanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu