Cum sa imprimam in copiii nostri un simt al directiei

Sursa ... Adoramus

"De cite ori plecam de acasa, fetita mea ma intreaba: „Mami, unde mergem?” Raspunsul: „Mergem la plimbare” nu o multumeste niciodata. Nu intelege de ce iesim din casa pur si simplu pentru a ne plimba. Trebuie sa existe un motiv, un scop pentru acea plimbare: sa mergem la cumparaturi, sa iesim in parc la joaca, sa facem o vizita. Inca de mici, copiii au nevoie de directie, de un scop, au nevoie sa gaseasca un inteles in activitatile pe care le desfasoara. Psihologul E. Erickson (Childhood and Society, New York: W. W. Norton, 1985, pag. 18) este de parere ca simtul directiei impartasit de parinti este transmis si copiilor. Au parintii un scop in viata, un motiv pentru a trai? Si-au gasit locul intr-o comunitate mai larga care sa-i ajute sa-si dezvolte valori si scopuri ce-i integreaza in societate si care dau un sens vietii?

Simtul directiei le da parintilor o incredere pe care o simt si copiii. Mai mult, cind parintii considera ca dragostea si timpul acordat copiilor fac parte din scopul mai larg sau imaginea de ansamblu a vietii lor, copiii sunt inclusi si ei in aceasta imagine si se simt la adapost, este de parere dr. Catherine Stonehouse in cartea sa, Joining Children on the Spiritual Journey (Baker Books: Grand Rapids, Michigan, 1998, pag. 49). Am fost insa invatati sa le dam copiilor timp si dragoste „cu masura”. Ca si parinti, am primit de multe ori sfaturi cum sa ne crestem copiii (de obicei de la persoane care nu au inca copii):

„Nu-i tine in brate mai mult decit trebuie, ca-i inveti prost!”

„Invata-i sa se joace singuri, prea mult stai cu ei!”

„Nu te mai du la ei de cite ori pling, lasa-i ca se opresc ei cind vad ca nu vii!”

Acest gen de sfaturi sunt menite sa protejeze comoditatea parintilor, dar nu tin cont de nevoile copiilor. Nu trebuie sa ne facem niciodata griji ca am putea sa le oferim prea multa dragoste copiilor sau sa petrecem prea mult timp cu ei. Ar trebui sa consideram acel timp ca o investitie in ei, investitie care va da rezultate in timp, cind se vor dezvolta echilibrati din punct de vedere emotional si vor sti sa-si gaseasca o directie in viata, pentru ca au avut parte de indrumare si incurajare.

Imprimarea unui simt al directiei incepe inca de timpuriu, cu modul in care alegem sa raspundem nevoilor copiilor. Putem raspunde la plinsul copilului pentru ca avem un nivel scazut al tolerantei la stres sau putem fi ghidati de tipul de persoana care vrem sa devina copilul nostru. De exemplu, cind mi-am propus sa-mi invat fetita sa respecte sentimentele celor din jur, crizele de isterie specifice virstei nu mai aveau loc in mijlocul casei, in prezenta tuturor, ci singura in camera ei, stiind ca poate sa revina in momentul in care s-a hotarit sa se linisteasca si sa isi ceara iertare ce la cei prezenti pentru scandalul produs. Daca nu as fi urmarit sa o invat ceva prin acel exemplu, as fi putut sa cedez cerintelor ei si sa-i dau ce dorea doar pentru a se linisti. Exista si momente in care las de la mine, pentru ca vreau sa-mi cresc copiii de mici intr-o atmosfera de har. Este adevarat ca limitele le pot da siguranta si directie copiilor, dar in acelasi timp, trebuie sa le lasam spatiu suficient pentru exprimarea autonomiei, trebuie sa tinem echilibrul intre fermitate si toleranta, pentru ca aceasta etapa ii pregateste pe copii pentru a intelege conceptul de lege, dar si de har.

Incet, incet, se formeaza si constiinta copiilor si odata cu ea apare si sentimentul de vina. Vina poate fi sanatoasa, daca este in limite normale, sau poate fi excesiva. De obicei, aceasta din urma apare atunci cind regulile sunt prea rigide sau prea multe si copilul simte ca orice ar face, tot greseste cu ceva. Daca regulile sunt neclare sau insuficiente pe de alta parte, copiii nu vor avea o voce clara care sa-i ghideze in incercarea lor de a stabili ce e bine si ce e rau. Vedem deci cum constiinta poate ghida si proteja copilul sau il poate inhiba. O constiinta sanatoasa il ghideaza fara sa-l zdrobeasca si este suficient de flexibila pentru a face fata complexitatii vietii, mentioneaza Catherine Stonehouse in aceeasi carte (pag. 56). Ea se formeaza atunci cind copiii au parte de o ghidare clara, consecventa, cu limite precise, dar si cu loc pentru initiativa si exprimare. Nu este o perioada usoara, dar daca trec cu bine peste aceasta criza intre initiativa si retinere datorita sentimentului de vina, copiii vor putea sa-si stabileasca o directie in viata fara a fi inhibati de un sentiment excesiv de vina sau de teama de pedeapsa. Vedem deci cum prea multa rigiditate din partea noastra strica si cum putem sa facem rau avind intentii bune. Un copil cu o constiinta sanatoasa, care stie ce este permis, isi va trasa singur limite pentru a-si atinge scopul, fara ca acest lucru sa impiedice urmarirea scopului in sine.

Copiii de virsta scolara de pretutindeni primesc o instruire sistematica in normele, regulile si obiceiurile specifice culturii in care se afla. Este virsta optima de instruire a copiilor, acum cind sunt destul de mari pentru a intelege si a indeplini cerintele noastre. Pina si Domnul Isus a trebuit sa-si insuseasca modul de viata specific culturii evreiesti din primul secol, iar Luca 2:52 mentioneaza ca „Isus crestea atit fizic cit si in intelepciune si era tot mai placut lui Dumnezeu si oamenilor”. Ca urmare a instruirii primite, copiii isi vor dezvolta competenta si vor persevera pina la terminarea sarcinii pe care o au de facut. Avem nenumarate exemple in Biblie de copii si tineri carora le-au fost incredintate diferite sarcini pentru care au fost pregatiti (vezi Miriam, care trebuia sa aiba grija de Moise, David care se ingrijea de oi, Samuel care era ajutorul lui Eli, tinarul Iosia, devenit imparat la numai 7 ani si exemplele pot continua). Aceste sarcini ii pregatesc pe copii pentru ceea ce va urma, le dau o idee cu privire la nivelul lor de competenta si le dau directie.

Urmeaza o perioada in care preadolescentii sau chiar adolescentii incearca sa-si gaseasca identitatea si sa treaca cu bine peste confuzia de rol specifica virstei. Exemplul unui astfel de tinar - care a primit instruirea necesara si este increzator in competenta pe care a acumulat-o prin experienta de pina atunci, dar mai ales in Dumnezeul lui - este David, care are curajul sa lupte cu Goliat. El are incredere ca Dumnezeu, care l-a scapat si in alte dati din gura leului sau a ursului, Il va scapa si de data aceasta din mina lui Goliat. El isi gaseste identitatea si taria in Dumnezeu, lucru care-l va ajuta sa faca fata si mai departe momentelor dificile care-l asteapta.

Orice parinte doreste sa-si creasca copiii in intelepciune si in pricepere, pentru a fi placuti atit inaintea lui Dumnezeu cit si a oamenilor. Sa luam exemplul unor tineri care, in timp ce asteptau nasterea primului lor copil, au apelat la un psiholog bun in domeniul cresterii copiilor, iar raspunsul pe care l-au primit a fost urmatorul: „Cititi cu atentie toate cartile bune aparute in acest domeniu. Apoi, cind ati terminat, aruncati-le si faceti asa cum stiti voi ca este mai bine!” Probabil ca sfatul primit a fost unul bun. In infinita Lui intelepciune, Dumnezeu a ales sa incredinteze copiii nou-nascuti nu in mina unor experti, ci a unor parinti (de multe ori imaturi) care nu au experienta in cresterea copiilor, dar care sunt nevoiti sa faca fata unor provocari in anii care urmeaza, provocari din care vor invata mult mai mult decit din orice carte. Sugestia mea nu este nicidecum sa ignoram toate studiile care s-au facut in acest domeniu sau experienta atitor specialisti, ci sa avem incredere ca, daca Dumnezeu ne-a incredintat niste copii in miini, ne va da si indrumarea Sa divina pentru a excela in aceasta sarcina dificila de ghidare si educare a copiilor in directia potrivita."

Ligia Manastireanu

Cum a falimentat-o Danone pe tanti Mita din Moeciu

Am primit pe mail povestea de mai jos. Sunt sigura ca subiectul este arhicunoscut de toata lumea, insa merita sa insistam asupra lui...cine stie, poate se ia atitudine?!

"O vizita la o pensiune din zona Bran-Moeciu este un prilej de intoarcere lanatura, prilej sa ne hranim pe noi si copii nostri in mod sanatos. Pentru mine a fost insa si un prilej sa discut cu oamenii din zona, si sa imi dau seama unde ne-au adus guvernele din ultimii 18 ani de zile, si patrunderea neconditionata in viata noastra a acestor furnicare si sursa de vanzare a mancarurilor pline de chimicale si eur-i ce curg catre noi din rafturile supermarketurilor, de care am fost obligati sa devenim dependenti.

Am discutat astfel cu tanti Mita, o femeie de 60 de ani, nascuta si crescuta la Moeciu, pentru care, anul 2008 inseamna unul mai prost de 100 de ori decat anul 1989 , atunci cand ea avea 20 de vaci, in plin comunism, care insa generau lapte, branza, cas pe care tanti Mita il dadea la cooperativa sau il vindea direct la Brasov in piata, si din care a reusit sa isi faca casa pentru ea si copii ei.


Dupa 18 ani de capitalism salbatic, tanti Mita, care dupa trasaturile fetei arata tot la fel ca o femeie de 40 de ani din Bucuresti [ femeie a carei sanatate este tocata de stres, zgomot, praf ] ,mai are doar 3 vaci care pasc numai pe muntii din zona Moeciu, insa vrea sa mai renunte la inca doua vaci, pentru ca,centrul de colectare a lapteului de la Bran s-a desfiintat, intrucat nu mai aveau cui sa vanda laptele si produsele din lapte, astfel incat nu are sens sa se mai ingrijeasca de trei vaci.


Va mai pastra una singura, pentru ca, zice tanti Mita, nu intelege cum de ' beti voi vopseaua aia alba de-i zice lapte , care are miros asa de zici ca-i sampon si care sta in cutiile alea de aluminiu' si are dreptate. Daca te uiti la consistenta laptelui de vaca de munte, il vezi cat de gros si de gras este, mai ales pentru copii si batrani fiind adevarate surse de sanatate, daca vezi cum se face branza, fara pastile, fara cheaguri, iti pui in primul rand o intrebare : Daca centrele de colectare a laptelui de la acesti producatori s-au desfiintat, astfel incat ei , SINGURII CARE PRODUC ECOLOGIC SI SUNT SURSA DE PRODUSE SANATOASE, fiind deliberat trimisi in faliment, de unde naiba iau astia de la Danone, Milli sau Tnuva laptele pentru produsele lor ?


Mai tineti minte de scandalul din 2007 cand compania Danone a fost amendata, in iulie, de catre Autoritatea Veterinara deoarece nu a informat despre importurile de materie prima, dar reprezentantii companiei spus ca nu au aflat la timp despre aceasta prevedere legala ? Scandalul s-a chemat 'dioxina in iaurt' si pana la coada, Danone a iesit ca nu foloseste substante nocive in iaurturile sale si a urmat apoi o intreaga mascarada cu Teo Trandafir plimbandu-se in halat prin fabrica si adaugand la kilogramele deja existente, altele , in timp ce manca dintr-un iaurt al acestei companii.


Potrivit infomatiilor furmizate de Autoritatea Nationala Sanitar Veterinara si pentru Siguranta Alimentelor (ANSVSA) valoarea amenzii data firmei Danone a fost de 10.000 de lei, insa atunci am aflat faptul ca, singura legatura intre produsele facute de Danone si laptele sanatos de vaca , este doar culoarea alba.Am mai aflat astfel ca Danone a fost amendata pentru ca toata 'materia prima' [ asa se cheama chestia din care se face lapte si iaurturi, domnilor, nu se numeste in actele de import lapte, pentru ca nu este lapte ci 'materie prima' ] adica pulberile alea albe care apoi se dizolva in apa, pastilutele, cheagurile alea pline de chimicale, se IMPORTA. Mai nimic nu se cumpara din Romania , de la producatori astfel incat SUNTEM OTRAVITI LENT SI NI SE BAGA ACESTE SURSE DE CANCER IN CORP si ne miram de explozia numarului de decese din cancer. Se mai cumpara lapte de la producatorii care au ferme, insa vacile alea si laptele lor, in conditiile in care mananca furaje chimicale, si tot felul de nutrienti, numai lapte sanatos nu dau. Iar tanti Mita, care in viata ei nu a conceput ca vaca ei sa manance altceva decat iarba grasa de pe pajistile muntilor din Moeciu-Bran, a ajuns in raiul capitalist sa mai aiba doar 3 vaci fata de cele 20 detinute in timpul iadului comunist....Din pacate nu mai avem timp sa ne hranim sanatos si acceptam aceste otravuri care ni se servesc industrial.

Un cunoscut, care are facultatea de microbiologie facuta mi-a zis : ' Iulian, la cat lapte se vinde in Romania si in general in lume, tu chiar crezi ca exista atatea vaci, bivolite, oi sa capre sa il genereze? daca ai stii ce se baga in mancarea noastra ai innebuni' , si i-am spus sa nu imi zica...ca sa continui sa ma mint frumos. Duceti-va copii la o pensiune de la munte si dati-le o saptamana lapte, iaurt, cas, branza sau unt de stana, sa vedeti cum capata culoare rosie in obraji in locul palorii zilnice.

Numai de noi depinde ca acesti ultimi mohicani, asa cum este si tanti Mita, sa nu dispara cu totul, si numai daca ne vom orienta ca turismul rural, ecologic, si vom cumpara de ei produsele naturale sanatoase, vom putea sa-i salvam pe cei care tanti Mita , vom putea sa ne mai salvam cat de cat si sanatatea noastra, si vom reusi sa-i boicotam pe Danone, Milli sau Tnuva si otravurile servite de acestia. Stiti de ce ? pentru ca laptele adevarat de la vaca lui tanti Mita, se strica in 24 de ore, in vreme ce laptele de la Danone, Milli sau Tnuva, asa cum scrie pe cutiile alea de carton cu folii de aluminiu la interior, are termen de valabilitate si cate 12 luni de zile !!! De la aracetul pus in el."

- text sosit prin cararile Internet-ului, fara indicarea autorului -

Daruri din cer

Sursa...Adoramus

Cu catva timp in urma, un tata si-a pedepsit fata in varsta de trei ani fiindca a irosit un sul de hartie aurita de impachetat. Erau stramtorati cu banii si s-a infuriat cand copila a incercat sa impodobeasca o cutie pentru a o pune sub brad. Cu toate acestea, mica fetita i-a dat cadoul tatalui ei a doua zi dimineata, spunandu-i: „Asta e pentru tine, tati.” El s-a rusinat de reactia sa exagerata anterioara, insa mania lui s-a reaprins cand a descoperit ca acea cutie era goala. A strigat la ea: „Nu stii ca atunci cand oferi cuiva un cadou, ar trebui sa fie ceva inauntru?” Fetita si-a ridicat privirea inspre el si a spus, cu ochii inlacrimati: „Dar tati, nu e gol. Am suflat pupicuri in cutie. Toate pentru tine, tati.”

Tatal a fost coplesit. A cuprins-o in brate pe fetita si i-a cerut iertare. Ani de zile a tinut cutia aurie la capul patului sau. De fiecare data cand era deprimat, scotea cate un pupic imaginar si isi aducea aminte de dragostea copilului care l-a pus acolo. (David Jeremiah, Daruri din cer, Editura AquaForte, Cluj, 2005, pag. 27)

De multe ori, si noua, ca parinti, ne este greu sa ne iubim copiii si ne sare tandara din orice. In loc sa consideram cresterea copiilor un minunat privilegiu, o binecuvantare venita din cer pentru a ne umple vietile de bucurie, vedem numai latura negativa, noptile nedormite, galagia constanta care nu ne da nici o sansa sa ne odihnim, neascultarea si sfidarea, refuzul de a coopera. Ne este mult mai usor sa ne concentram atentia asupra necazurilor decat asupra darurilor.

Si totusi, Biblia insista asupra faptului ca micutii pe care-i avem in casa sunt de la Dumnezeu. „Copiii nu sunt niste accidente care vin sa ne dejoace planurile de cariera. Ei nu sunt niste obstacole sau aparitii nedorite in viata unor parinti ocupati. Copiii nostri sunt daruri pe care Dumnezeu ni le face.” (pag. 38)

Cand privim cresterea copiilor in acest fel, efectele vor fi vizibile pe toate planurile. Seyle (1976) a descoperit ca stresul este redus cel mai eficient nu prin succes, placere sau chiar dragoste. Stresul este redus cel mai eficient atunci cand suntem recunoscatori. A fi cu adevarat recunoscator inseamna a avea o constientizare venita din inima a faptului ca ti s-a intamplat ceva bun, ceva ce poti aprecia cu toata sinceritatea. Nicicand nu esti mai constient de lucrul acesta decat in momentul in care iti tii copilul in brate pentru prima data. Nu poti sa nu consideri acea experienta tainica drept cel mai minunat lucru care ti s-a intamplat. Iar mai tarziu, cand auzi pentru prima data „mama”, cand te rasfeti in pupicii dati de un mic omulet sau cand primesti o felicitare confectionata de copilul tau special pentru tine, ti se confirma din nou si din nou ca este imposibil ca acesti micuti sa fie niste „accidente” sau niste „inconveniente”. In schimb „ti se dezvaluie o priveliste tulburatoare daca privesti copiii din perspectiva Scripturii, ca trofee ale Lui.” (Howard Hendricks)

Daca vom lasa recunostinta sa ne calmeze mintile si trupurile....nu vom pierde frumusetea unui Dar venit din cer.

Ligia Manastireanu

La Multi Ani ... impreuna!

Astazi implinim 8 ani de la casatorie. Nici nu stiu cand a trecut timpul!
Ii multumesc Lui Dumnezeu pentru sotul minunat cu care m-a binecuvantat si Il rog sa fim sanatosi si sa pastreze la fel de vie ca pana acum iubirea noastra!
Iti multumesc si tie dragul meu pentru toata grija, atentia si iubirea ce ne-o daruiesti in fiecare zi!

Puterea inrobitoare a cuvintelor

Un articol interesant scris de psih. Anca Axente. Sursa ADORAMUS...

Poate ati avut, ca si copii, experienta de a lua o nota mica sau a face o „boacana” prin casa si a fi in asteptarea parintilor care, mai devreme sau mai tarziu, vor afla. V-ati fi dorit orice: sa va bata, sa va interzica sa va uitati la televizor pentru o saptamana, sa nu va dea ciocolata, dar sa nu inceapa sa va spuna cat de grav este ce ati facut, sa va faca morala si, poate, sa va umileasca. O parte din aceasta teama a copilului se datoreaza neasumarii responsabilitatii pentru fapta comisa. Pe de alta parte, cuvintele auzite sunt atat de dure incat chiar asumarea unei responsabilitati duble fata de cele facute nu ar fi nici pe departe atat de dureroasa pe cat este confruntarea din partea parintelui sau a altui adult pentru minorul delict.

Auzim destul de des termenul de „abuz verbal” sau de „abuz emotional”, dar pentru ca se considera ca aproape orice poate fi un abuz, nu mai stim exact ce este. Abuzul are de-a face cu ideea de control si cu dorinta de a mentine acest control asupra unei alte persoane.

Abuzul verbal se refera la critici exagerate, injurii, etichetari, jigniri sau reprosuri disproportionate in raport cu fapta. Abuzul emotional este o forma a abuzului verbal, care se manifesta prin: amenintari (ex. „Nu te mai iubesc”, „Las’ ca vezi tu ce se intampla daca nu faci ce iti spun”), pedepsire pentru abateri minore, pentru un comportament pozitiv, pentru o cerere a copilului, comparare cu alti copii etc. Am putea alege un cuvant – cheie pentru ambele forme de abuz, si anume umilirea.

Un baiat de 4 ani a luat o foaie de hartie de pe biroul tatalui si a facut o mazgalitura care, sustinea el, este o casa. Vazand ca a folosit hartia care era pe jumatate scrisa, tatal s-a enervat si, printre altele, i-a spus copilului: „Du-te si lasa-ma cu prostiile astea. Uite ce mi-ai facut!” Considerand ca lucrurile scrise pe acea hartie erau cu adevarat importante, reactia tatalui a fost similara cu cea fata de un adult care a facut o greseala de neiertat. La varsta de 4 ani insa nu putem pretinde copilului acest discernamant, de a observa cat de importanta este o foaie de hartie scrisa doar pe jumatate. In plus, „prostiile” desenate de copil erau pentru el o capodopera sau cel putin o incercare de perfectionare a stilului artistic, intr-un mod adecvat varstei. In situatia descrisa, putem spune ca acest copil a fost pedepsit pentru un lucru bun.

In timp, astfel de cuvinte se repeta si devin o voce interioara care ii va spune copilului, devenit adolescent sau chiar adult: „Nu sunt in stare sa fac ceva bun. Tot ce fac e nevaloros si fara importanta.”

Toti am avut la un moment dat asemenea experiente si pe unii ne-au marcat foarte mult. Poate nu ne mai amintim contextul in care am auzit anumite cuvinte (ex. „Nu esti in stare de nimica”), dar ele au inca rezonanta in mintea noastra. Pentru unii, aceste experiente au avut un impact puternic. Pe altii i-au afectat mai putin aceste probleme, au reusit sa le depaseasca cu succes. Ne intereseaza insa prima categorie, a persoanelor care sufera ca adulti din cauza abuzului verbal sau emotional. Inainte de a ne opri asupra unei forme mai subtile de abuz (comparatia), trebuie mentionat faptul ca in literatura de specialitate, abuzul verbal si emotional sunt cele mai nocive forme de abuz din punct de vedere al efectelor de lunga durata. Aceasta nu inseamna ca ele nu au remedii, nu pot fi depasite, ci doar ca sunt mult mai rezistente la schimbare.

Uneori parintii recurg la comparatii pentru a le ilustra copiilor care este comportamentul dezirabil – sau indezirabil, daca este vorba despre o comparatie pozitiva. De pilda, parintele nu vrea sa il lase pe copil in compania unor prieteni nepotriviti si, pentru a-l convinge, ii spune ca el „nu este ca ei”: nu lipseste de la scoala, nu se bate, nu injura, nu este murdar. Toate acestea sunt intr-adevar caracteristici indezirabile, dar compararea in sine nu are un efect prea bun: fie va simti ca este mai bun decat altii, pentru ca nu face anumite lucruri, fie isi va forma o parere proasta despre sine, acest lucru impiedicandu-l sa isi recunoasca punctele slabe fara a se simti amenintat.

Ca adult, invidia sau imaginea de sine precara sunt neajunsuri care pot persista daca nu este contracarat efectul comparatiei. In cele ce urmeaza ne vom referi la aceste consecinte in viata de adult, fara a da un verdict, ci doar pentru a le intelege mai bine.

Sa auzi aplauze, dar care nu sunt pentru tine, sa vezi zambete de incuviintare, dar nu pentru lucrul bine facut de tine sau sa adulmeci mireasma, dar nu a frumusetii caracterului tau - sunt cateva situatii in care s-ar putea ca inima cat un purice, dar nu de frica, sa semnaleze prezenta cuiva care printr-o trasatura de personalitate sau un comportament anume este mai bun sau mai important decat tine.

S-ar putea ca in astfel de situatii sa simtim admiratie. Ceea ce admiri este ceea ce poti deveni sau chiar vei deveni candva. Dar mai degraba s-ar putea sa nu constientizam sau sa nu vrem sa stim despre noi ca suntem invidiosi. In schimb vom spune: “Da, el / ea poate face mai bine acest lucru, dar nici eu nu ma descurc rau”, “E mai bun(a) decat mine in cutare domeniu, dar eu il / o intrec in altceva” etc. Sa aiba asta de-a face cu mandria? Cum spunea C. S. Lewis, “mandria nu afla placere in a avea ceva, ci numai in a avea mai mult decat vecinul.” Se pare, deci, ca este tocmai o forma de manifestare a mandriei. Si are de-a face cu devalorizarea propriei persoane (de aici tendinta de a o “restaura” prin comparatii care ne favorizeaza).

Ceea ce ne intereseaza mai mult insa nu este sa cunoastem tot infernul care da nastere acestui sentiment, ci mai degraba care este remediul. Putem sa ne spunem simplu: “Inceteaza sa mai fii invidios.” Aceasta afirmatie ar putea fi rostita si de catre un copil (ceea ce nu e chiar atat de lipsit de valoare pe cat credem), dar poate fi o decizie initiala de a ne largi orizontul. Invidia apare atunci cand atentia este captata de un singur amanunt, de un detaliu dintr-un tablou mult mai cuprinzator. Remarcam, de pilda, aplauzele celorlalti, la propriu sau la figurat, dar ignoram efortul pe care l-a depus persoana pentru a obtine succesul care ne orbeste pe noi si care este apreciat de ceilalti. Sau poate nici nu e vorba de un succes, ci de o aparenta, ale carei substraturi nu le cunoastem sau, deseori, le ignoram.

Din nefericire suntem invatati de timpuriu sa ne comparam cu altii in loc sa fim competitivi, intrecandu-ne pe noi insine. Ni se spune fie ca suntem cei mai grozavi, fie ca nu suntem buni de nimica. Si preferam sa stim ca suntem cei mai grozavi, desigur. Uneori luptam sa credem asta, chiar daca altii nu ne-au inoculat ideea “la timp”. Dar, surprinzator, chiar si in psihologie incep sa abunde cercetari despre stima de sine, care nu mai e privita ca ceva dezirabil. Putem intui si de ce: cel a carui dorinta este sa fie, cu orice pret, cel mai bun, va face orice pentru aceasta. Uneori chiar va calca in picioare pe altii sau propria sa demnitate. Daca suntem convinsi ca nu e cea mai buna alternativa, atunci trebuie sa existe o alta, care sa ne satisfaca - care insa ne va displace in faza initiala. Este vorba despre forta launtrica de a-i vedea tot timpul pe ceilalti mai presus de noi insine, in sensul de a le da intaietate, de a le oferi „scaunul de cinste” celor carora li se cuvine. Aceasta presupune valorizarea persoanei in mod neconditionat si in acelasi timp recunoasterea meritelor ei. Oricat ar parea de umilitor, rezultatul este tonic pentru propria persoana, pentru ca in momentele bune poti primi si tu cinstea care ti se acorda si ti se cuvine, fara a dori sa starnesti invidia in altii, iar alteori vei accepta valoarea ta ca persoana, fara a pretinde o recunoastere a meritelor tale din partea celorlalti. In acest fel, fiecare are posibilitatea de a iesi din cercul vicios al determinarilor trecutului. Dumnezeu face toate lucrurile noi si, cand spune asta, are in vedere in primul rand acele lucruri de care nu ne putem debarasa singuri.

De ce este atat de usor pentru copii sa isi insuseasca anumite afirmatii spuse in pripa de catre parinti? Copiii au nevoie de explicatii pentru ceea ce li se intampla. Atunci cand parintii ii compara cu alti copii, mai „buni”, ei au de ales intre doua alternative: sa nu ii creada pe parinti, caz in care ar trebui sa recunoasca faptul ca ceea ce fac parintii nu este bine, sau sa creada ca parintii au dreptate si intotdeauna le vor binele. Cu cat sunt mai mici, copiii tind sa creada cea de-a doua varianta, si anume ca parintii au dreptate. Nu pot separa situatiile nedorite de convingerea ca parintii le vor binele, ca ei au dreptate. Lucrurile se schimba cu timpul, in adolescenta devin deseori „razvratiti”, dar convingerea pe care si-au format-o despre propria lor persoana este destul de bine conturata. Mai mult, experientele prin care trec, in relatiile cu prietenii, colegii, profesorii, le pot intari aceasta convingere.

In acest moment s-ar putea sa fiti in situatia de a avea convingeri care au fost formate in contextul unei educatii bazate pe constrangeri, abuz verbal sau emotional. Contracararea acestor convingeri este anevoioasa, dar foarte importanta si deloc imposibila. Ea incepe cu ceva simplu: recunoasterea acestei influente si a acestui gen de convingeri.

In continuare, este necesara combaterea convingerilor specifice pe care le-ati identificat. De exemplu, „nu sunt valoros / valoroasa”, „nu cred ca voi reusi”, „nu sunt demn(a) de a fi iubit(a), „tot ce am facut este un continuu esec” sunt convingeri care nu pot fi reale, sunt exagerari care sunt inspirate dintr-un trecut in care a existat abuz verbal sau emotional. Poate ca nu au fost parintii cei care au inoculat aceste convingeri – desi familia este un context in care nu se poate sa nu apara greseli in educatie, abuzuri mai mult sau mai putin grave, care actioneaza subtil dar pe durata lunga – dar exista si alte relatii importante pentru fiecare, in cadrul carora se pot manifesta diferite forme de abuz.

Aceste convingeri sunt uneori mascate de alte convingeri, cum ar fi cele religioase. Perspectiva lui Dumnezeu ne ajuta sa ne definim ca persoane intr-un mod diferit. Dar o astfel de perspectiva a survenit mult mai tarziu si exercitiul mintal de a accepta si a crede din toata inima alte convingeri este foarte dificil. Un motiv pentru care schimbarea perspectivei e insuficienta este faptul ca o convingere poate coexista cu opusul ei fara a o „deranja”. Suntem de multe ori recipienti ai unor paradoxuri de genul: „Hristos a murit pentru mine, deci am valoare” si „Ma simt lipsit(a) de valoare.” Explicatia este ca nu convingerea, ci trairea aproape de Dumnezeu ne schimba. Putem crede din tot sufletul tot ceea ce a spus Dumnezeu despre noi, dar daca nu traim acele lucruri, nu vom vedea nici o schimbare.

Un lucru important in schimbarea convingerilor eronate despre noi este sa hranim relatia cu Dumnezeu, sau cum spunea Fratele Laurentiu, sa practicam prezenta lui Dumnezeu. In urma acestui exercitiu (trebuie sa fie ca un antrenament zilnic), putem adauga un altul, legat de confruntarea convingerilor nedorite. De pilda, ne putem gandi sa incetam sa ne ranim noi pe noi insine in modul in care au facut-o altii si, deci, sa refuzam sa alimentam convingerea eronata. Apoi, putem continua prin a inlocui afirmatia dinainte cu una in acord cu realitatea (ex. „Am avut un esec, dar asta nu inseamna ca sunt un ratat”).

Maria a avut multe experiente negative legate de „cuvinte care ranesc”, in special din partea tatalui ei. O pretuia mult, o iubea, dar era aproape intotdeauna obosit, nervos si se simtea iritat atunci cand era asaltat de intrebari sau cereri insistente din partea fiicei sale. Atunci cand nu mai stia ce sa faca, ii spunea sa il lase in pace si sa ia exemplul fratelui ei, care nu face asa, ci se joaca linistit si asculta atunci cand i se spune sa taca. In timp, Maria si-a format convingerea, intarita de experiente neplacute cu prieteni apropiati, ca ceea ce vrea sa spuna este fara valoare. Dintr-o fire vioaie, vesela, a devenit extrem de tacuta si fara initiativa. Atunci cand trebuia, ca studenta, sa se prezinte la un examen oral sau la o conferinta, cu toate ca facea fata foarte bine, se simtea dezastruos si incepuse deja sa evite astfel de contexte. Se gandea ca nu va face fata, profesorii nu o vor aprecia, colegii vor rade de ea etc.

Fiind credincioasa, stia ca este copilul lui Dumnezeu si acest lucru nu era deloc neinsemnat. Dar simtea ca problema se adanceste tot mai mult, mai ales cand se gandea ca nu ar trebui, ca si crestina, sa gandeasca astfel, sa se confrunte cu probleme de acest gen. Dupa multe incercari de a se schimba – a fost la multi consilieri, majoritatea crestini, care au incercat sa o ajute – a ajuns sa realizeze ca doar practicarea convingerilor despre Dumnezeu o va ajuta. Cand a inceput sa se roage si sa citeasca Scriptura – obiceiuri abandonate de la un moment dat – a simtit ca se invioreaza si acest lucru i-a permis sa recunoasca si alte convingeri despre sine, mult mai constructive. De exemplu, se gandea ca, desi nu este cea mai inteligenta sau cea mai frumoasa, este totusi inteligenta si frumoasa. A incetat sa se compare si a inceput sa isi observe calitatile si defectele, fara a considera ca aspectele negative o definesc ca persoana – adica o fac sa fie nevaloroasa. Dupa un timp, a fost capabila sa isi repete in minte lucruri incurajatoare, pozitive legate de ceea ce poate face si pe aceasta noua baza a putut construi mai departe. Problema ei cere in continuare efort, dar, asa cum afirma Maria, ea este acum pe un drum fara intoarcere.

In cazul Mariei, a fost nevoie de un consilier pentru a o indruma sa parcurga acest drum. Tot efortul a fost al ei, dar a avut nevoie de cateva puncte de reper si de incurajare sa se schimbe. Exista situatii in care nu este nevoie de un ajutor de specialitate. Dar este important sa existe o schimbare in acest sens. Toti oamenii, dar in special copiii cu care aveti de-a face, au nevoie de o prezenta senina, care reflecta dumnezeirea intr-un mod aducator de speranta. Eliberarea de cuvintele care inrobesc personalitatea este un pas important in apropierea noastra de Dumnezeu si de ceilalti oameni.

psih. Anca Axente