sâmbătă, 2 mai 2009

Puterea inrobitoare a cuvintelor




Un articol interesant scris de psih. Anca Axente. Sursa ADORAMUS...

Poate ati avut, ca si copii, experienta de a lua o nota mica sau a face o „boacana” prin casa si a fi in asteptarea parintilor care, mai devreme sau mai tarziu, vor afla. V-ati fi dorit orice: sa va bata, sa va interzica sa va uitati la televizor pentru o saptamana, sa nu va dea ciocolata, dar sa nu inceapa sa va spuna cat de grav este ce ati facut, sa va faca morala si, poate, sa va umileasca. O parte din aceasta teama a copilului se datoreaza neasumarii responsabilitatii pentru fapta comisa. Pe de alta parte, cuvintele auzite sunt atat de dure incat chiar asumarea unei responsabilitati duble fata de cele facute nu ar fi nici pe departe atat de dureroasa pe cat este confruntarea din partea parintelui sau a altui adult pentru minorul delict.

Auzim destul de des termenul de „abuz verbal” sau de „abuz emotional”, dar pentru ca se considera ca aproape orice poate fi un abuz, nu mai stim exact ce este. Abuzul are de-a face cu ideea de control si cu dorinta de a mentine acest control asupra unei alte persoane.

Abuzul verbal se refera la critici exagerate, injurii, etichetari, jigniri sau reprosuri disproportionate in raport cu fapta. Abuzul emotional este o forma a abuzului verbal, care se manifesta prin: amenintari (ex. „Nu te mai iubesc”, „Las’ ca vezi tu ce se intampla daca nu faci ce iti spun”), pedepsire pentru abateri minore, pentru un comportament pozitiv, pentru o cerere a copilului, comparare cu alti copii etc. Am putea alege un cuvant – cheie pentru ambele forme de abuz, si anume umilirea.

Un baiat de 4 ani a luat o foaie de hartie de pe biroul tatalui si a facut o mazgalitura care, sustinea el, este o casa. Vazand ca a folosit hartia care era pe jumatate scrisa, tatal s-a enervat si, printre altele, i-a spus copilului: „Du-te si lasa-ma cu prostiile astea. Uite ce mi-ai facut!” Considerand ca lucrurile scrise pe acea hartie erau cu adevarat importante, reactia tatalui a fost similara cu cea fata de un adult care a facut o greseala de neiertat. La varsta de 4 ani insa nu putem pretinde copilului acest discernamant, de a observa cat de importanta este o foaie de hartie scrisa doar pe jumatate. In plus, „prostiile” desenate de copil erau pentru el o capodopera sau cel putin o incercare de perfectionare a stilului artistic, intr-un mod adecvat varstei. In situatia descrisa, putem spune ca acest copil a fost pedepsit pentru un lucru bun.

In timp, astfel de cuvinte se repeta si devin o voce interioara care ii va spune copilului, devenit adolescent sau chiar adult: „Nu sunt in stare sa fac ceva bun. Tot ce fac e nevaloros si fara importanta.”

Toti am avut la un moment dat asemenea experiente si pe unii ne-au marcat foarte mult. Poate nu ne mai amintim contextul in care am auzit anumite cuvinte (ex. „Nu esti in stare de nimica”), dar ele au inca rezonanta in mintea noastra. Pentru unii, aceste experiente au avut un impact puternic. Pe altii i-au afectat mai putin aceste probleme, au reusit sa le depaseasca cu succes. Ne intereseaza insa prima categorie, a persoanelor care sufera ca adulti din cauza abuzului verbal sau emotional. Inainte de a ne opri asupra unei forme mai subtile de abuz (comparatia), trebuie mentionat faptul ca in literatura de specialitate, abuzul verbal si emotional sunt cele mai nocive forme de abuz din punct de vedere al efectelor de lunga durata. Aceasta nu inseamna ca ele nu au remedii, nu pot fi depasite, ci doar ca sunt mult mai rezistente la schimbare.

Uneori parintii recurg la comparatii pentru a le ilustra copiilor care este comportamentul dezirabil – sau indezirabil, daca este vorba despre o comparatie pozitiva. De pilda, parintele nu vrea sa il lase pe copil in compania unor prieteni nepotriviti si, pentru a-l convinge, ii spune ca el „nu este ca ei”: nu lipseste de la scoala, nu se bate, nu injura, nu este murdar. Toate acestea sunt intr-adevar caracteristici indezirabile, dar compararea in sine nu are un efect prea bun: fie va simti ca este mai bun decat altii, pentru ca nu face anumite lucruri, fie isi va forma o parere proasta despre sine, acest lucru impiedicandu-l sa isi recunoasca punctele slabe fara a se simti amenintat.

Ca adult, invidia sau imaginea de sine precara sunt neajunsuri care pot persista daca nu este contracarat efectul comparatiei. In cele ce urmeaza ne vom referi la aceste consecinte in viata de adult, fara a da un verdict, ci doar pentru a le intelege mai bine.

Sa auzi aplauze, dar care nu sunt pentru tine, sa vezi zambete de incuviintare, dar nu pentru lucrul bine facut de tine sau sa adulmeci mireasma, dar nu a frumusetii caracterului tau - sunt cateva situatii in care s-ar putea ca inima cat un purice, dar nu de frica, sa semnaleze prezenta cuiva care printr-o trasatura de personalitate sau un comportament anume este mai bun sau mai important decat tine.

S-ar putea ca in astfel de situatii sa simtim admiratie. Ceea ce admiri este ceea ce poti deveni sau chiar vei deveni candva. Dar mai degraba s-ar putea sa nu constientizam sau sa nu vrem sa stim despre noi ca suntem invidiosi. In schimb vom spune: “Da, el / ea poate face mai bine acest lucru, dar nici eu nu ma descurc rau”, “E mai bun(a) decat mine in cutare domeniu, dar eu il / o intrec in altceva” etc. Sa aiba asta de-a face cu mandria? Cum spunea C. S. Lewis, “mandria nu afla placere in a avea ceva, ci numai in a avea mai mult decat vecinul.” Se pare, deci, ca este tocmai o forma de manifestare a mandriei. Si are de-a face cu devalorizarea propriei persoane (de aici tendinta de a o “restaura” prin comparatii care ne favorizeaza).

Ceea ce ne intereseaza mai mult insa nu este sa cunoastem tot infernul care da nastere acestui sentiment, ci mai degraba care este remediul. Putem sa ne spunem simplu: “Inceteaza sa mai fii invidios.” Aceasta afirmatie ar putea fi rostita si de catre un copil (ceea ce nu e chiar atat de lipsit de valoare pe cat credem), dar poate fi o decizie initiala de a ne largi orizontul. Invidia apare atunci cand atentia este captata de un singur amanunt, de un detaliu dintr-un tablou mult mai cuprinzator. Remarcam, de pilda, aplauzele celorlalti, la propriu sau la figurat, dar ignoram efortul pe care l-a depus persoana pentru a obtine succesul care ne orbeste pe noi si care este apreciat de ceilalti. Sau poate nici nu e vorba de un succes, ci de o aparenta, ale carei substraturi nu le cunoastem sau, deseori, le ignoram.

Din nefericire suntem invatati de timpuriu sa ne comparam cu altii in loc sa fim competitivi, intrecandu-ne pe noi insine. Ni se spune fie ca suntem cei mai grozavi, fie ca nu suntem buni de nimica. Si preferam sa stim ca suntem cei mai grozavi, desigur. Uneori luptam sa credem asta, chiar daca altii nu ne-au inoculat ideea “la timp”. Dar, surprinzator, chiar si in psihologie incep sa abunde cercetari despre stima de sine, care nu mai e privita ca ceva dezirabil. Putem intui si de ce: cel a carui dorinta este sa fie, cu orice pret, cel mai bun, va face orice pentru aceasta. Uneori chiar va calca in picioare pe altii sau propria sa demnitate. Daca suntem convinsi ca nu e cea mai buna alternativa, atunci trebuie sa existe o alta, care sa ne satisfaca - care insa ne va displace in faza initiala. Este vorba despre forta launtrica de a-i vedea tot timpul pe ceilalti mai presus de noi insine, in sensul de a le da intaietate, de a le oferi „scaunul de cinste” celor carora li se cuvine. Aceasta presupune valorizarea persoanei in mod neconditionat si in acelasi timp recunoasterea meritelor ei. Oricat ar parea de umilitor, rezultatul este tonic pentru propria persoana, pentru ca in momentele bune poti primi si tu cinstea care ti se acorda si ti se cuvine, fara a dori sa starnesti invidia in altii, iar alteori vei accepta valoarea ta ca persoana, fara a pretinde o recunoastere a meritelor tale din partea celorlalti. In acest fel, fiecare are posibilitatea de a iesi din cercul vicios al determinarilor trecutului. Dumnezeu face toate lucrurile noi si, cand spune asta, are in vedere in primul rand acele lucruri de care nu ne putem debarasa singuri.

De ce este atat de usor pentru copii sa isi insuseasca anumite afirmatii spuse in pripa de catre parinti? Copiii au nevoie de explicatii pentru ceea ce li se intampla. Atunci cand parintii ii compara cu alti copii, mai „buni”, ei au de ales intre doua alternative: sa nu ii creada pe parinti, caz in care ar trebui sa recunoasca faptul ca ceea ce fac parintii nu este bine, sau sa creada ca parintii au dreptate si intotdeauna le vor binele. Cu cat sunt mai mici, copiii tind sa creada cea de-a doua varianta, si anume ca parintii au dreptate. Nu pot separa situatiile nedorite de convingerea ca parintii le vor binele, ca ei au dreptate. Lucrurile se schimba cu timpul, in adolescenta devin deseori „razvratiti”, dar convingerea pe care si-au format-o despre propria lor persoana este destul de bine conturata. Mai mult, experientele prin care trec, in relatiile cu prietenii, colegii, profesorii, le pot intari aceasta convingere.

In acest moment s-ar putea sa fiti in situatia de a avea convingeri care au fost formate in contextul unei educatii bazate pe constrangeri, abuz verbal sau emotional. Contracararea acestor convingeri este anevoioasa, dar foarte importanta si deloc imposibila. Ea incepe cu ceva simplu: recunoasterea acestei influente si a acestui gen de convingeri.

In continuare, este necesara combaterea convingerilor specifice pe care le-ati identificat. De exemplu, „nu sunt valoros / valoroasa”, „nu cred ca voi reusi”, „nu sunt demn(a) de a fi iubit(a), „tot ce am facut este un continuu esec” sunt convingeri care nu pot fi reale, sunt exagerari care sunt inspirate dintr-un trecut in care a existat abuz verbal sau emotional. Poate ca nu au fost parintii cei care au inoculat aceste convingeri – desi familia este un context in care nu se poate sa nu apara greseli in educatie, abuzuri mai mult sau mai putin grave, care actioneaza subtil dar pe durata lunga – dar exista si alte relatii importante pentru fiecare, in cadrul carora se pot manifesta diferite forme de abuz.

Aceste convingeri sunt uneori mascate de alte convingeri, cum ar fi cele religioase. Perspectiva lui Dumnezeu ne ajuta sa ne definim ca persoane intr-un mod diferit. Dar o astfel de perspectiva a survenit mult mai tarziu si exercitiul mintal de a accepta si a crede din toata inima alte convingeri este foarte dificil. Un motiv pentru care schimbarea perspectivei e insuficienta este faptul ca o convingere poate coexista cu opusul ei fara a o „deranja”. Suntem de multe ori recipienti ai unor paradoxuri de genul: „Hristos a murit pentru mine, deci am valoare” si „Ma simt lipsit(a) de valoare.” Explicatia este ca nu convingerea, ci trairea aproape de Dumnezeu ne schimba. Putem crede din tot sufletul tot ceea ce a spus Dumnezeu despre noi, dar daca nu traim acele lucruri, nu vom vedea nici o schimbare.

Un lucru important in schimbarea convingerilor eronate despre noi este sa hranim relatia cu Dumnezeu, sau cum spunea Fratele Laurentiu, sa practicam prezenta lui Dumnezeu. In urma acestui exercitiu (trebuie sa fie ca un antrenament zilnic), putem adauga un altul, legat de confruntarea convingerilor nedorite. De pilda, ne putem gandi sa incetam sa ne ranim noi pe noi insine in modul in care au facut-o altii si, deci, sa refuzam sa alimentam convingerea eronata. Apoi, putem continua prin a inlocui afirmatia dinainte cu una in acord cu realitatea (ex. „Am avut un esec, dar asta nu inseamna ca sunt un ratat”).

Maria a avut multe experiente negative legate de „cuvinte care ranesc”, in special din partea tatalui ei. O pretuia mult, o iubea, dar era aproape intotdeauna obosit, nervos si se simtea iritat atunci cand era asaltat de intrebari sau cereri insistente din partea fiicei sale. Atunci cand nu mai stia ce sa faca, ii spunea sa il lase in pace si sa ia exemplul fratelui ei, care nu face asa, ci se joaca linistit si asculta atunci cand i se spune sa taca. In timp, Maria si-a format convingerea, intarita de experiente neplacute cu prieteni apropiati, ca ceea ce vrea sa spuna este fara valoare. Dintr-o fire vioaie, vesela, a devenit extrem de tacuta si fara initiativa. Atunci cand trebuia, ca studenta, sa se prezinte la un examen oral sau la o conferinta, cu toate ca facea fata foarte bine, se simtea dezastruos si incepuse deja sa evite astfel de contexte. Se gandea ca nu va face fata, profesorii nu o vor aprecia, colegii vor rade de ea etc.

Fiind credincioasa, stia ca este copilul lui Dumnezeu si acest lucru nu era deloc neinsemnat. Dar simtea ca problema se adanceste tot mai mult, mai ales cand se gandea ca nu ar trebui, ca si crestina, sa gandeasca astfel, sa se confrunte cu probleme de acest gen. Dupa multe incercari de a se schimba – a fost la multi consilieri, majoritatea crestini, care au incercat sa o ajute – a ajuns sa realizeze ca doar practicarea convingerilor despre Dumnezeu o va ajuta. Cand a inceput sa se roage si sa citeasca Scriptura – obiceiuri abandonate de la un moment dat – a simtit ca se invioreaza si acest lucru i-a permis sa recunoasca si alte convingeri despre sine, mult mai constructive. De exemplu, se gandea ca, desi nu este cea mai inteligenta sau cea mai frumoasa, este totusi inteligenta si frumoasa. A incetat sa se compare si a inceput sa isi observe calitatile si defectele, fara a considera ca aspectele negative o definesc ca persoana – adica o fac sa fie nevaloroasa. Dupa un timp, a fost capabila sa isi repete in minte lucruri incurajatoare, pozitive legate de ceea ce poate face si pe aceasta noua baza a putut construi mai departe. Problema ei cere in continuare efort, dar, asa cum afirma Maria, ea este acum pe un drum fara intoarcere.

In cazul Mariei, a fost nevoie de un consilier pentru a o indruma sa parcurga acest drum. Tot efortul a fost al ei, dar a avut nevoie de cateva puncte de reper si de incurajare sa se schimbe. Exista situatii in care nu este nevoie de un ajutor de specialitate. Dar este important sa existe o schimbare in acest sens. Toti oamenii, dar in special copiii cu care aveti de-a face, au nevoie de o prezenta senina, care reflecta dumnezeirea intr-un mod aducator de speranta. Eliberarea de cuvintele care inrobesc personalitatea este un pas important in apropierea noastra de Dumnezeu si de ceilalti oameni.

psih. Anca Axente

2 comentarii:

Loredana spunea...

copii necesita atata atentie si atata grija in educarea lor. de multe ori, asa cum ai postat si tu aici, uitam ca ei sunt mici, ca nu au nici un fel de reprezentare a lucrurilor si ca sunt in mainile noaste, sa ii modelam.
nu putem decat sa ne rugam sa avem intelepciunea de a+i modela corect.

Ioana spunea...

Ai dreptate Loredana. Din moment ce avem atata putere in ceea ce-i priveste, cu atat mai mare este si responsabilitatea noastra. Copii nu sunt "proprietatea" noastra, ci doar i-am luat cu "imprumut" de la Dumnezeu si cand va veni momentul "returnarii" vom fi trasi la raspundere de "starea" in care se afla.