Mama pe jumatate...

Recunosc... visez sa fiu o mama full-time, iar acest articol atinge exact coarda sensibila... "Fiind copil, priveam la relaţiile din familia mea, şi mă gândeam, că iată voi ţine minte "cum a fost” şi voi face concluziile necesare pentru a deveni o mamă foarte bună. Neapărat voi merge cu copiii la plimbare, cu mine se plimba doar tata, şi voi juca şah cu copiii, mama mea necunoscând tainele acestui joc, şi nici nu-mi verifica temele, prea era ocupată de altele. În genere, simţeam acut lipsa mamei, toată ziua era la serviciu, seara – obosită şi mai existând şi grijele casei… Dar cum e de fapt o mamă bună? Probabil cel mai important – e neapărat ca ea să fie întotdeauna aproape. În timp ce suntem destul de mici, acest "aproape", trebuie să fie unul exact, un pic mai târziu înţelegerea şi sprijinul ei trebuie să se simtă în orice situaţie. Acest lucru este foarte important într-o relaţie cu cineva drag, dar mai ales în relaţiile cu mama. În copilărie mama este asemenea soarelui, ea este alături şi deja e frumos şi cald. Şi cele mai fericite zile - sunt cele de odihnă. Deoarece întreaga familie este împreună. Am reuşit eu oare să fiu o astfel de o mamă bună, care mereu este alături? Puţin probabil ... Cea mai mare parte a timpului îl petreceam la locul de muncă. Multe motive au existat, să trăieşti pe un salariu al soţului este mult mai complicat decât pe două, soţul şi copiii au nevoie de o mamă şi soţie plină de energie, dar nu de una plictisită de treburile casnice fără de sfârşit. Dar şi treburile casei uşor pot fi readuse la minimum sau simplificate - rafturile magazinelor sunt pline de colţunaşi şi alte semifabricate, să stergeţi praful în fiecare zi –nu e o necisitate, şi nu merită să-ţi pierzi timpul zilnic pentru ocupaţia dată. Toate aceste argumente mai erau şi învăluite de încrederea că la copiii mei şi aşa totul va fi bine. Tinereţii mereu îi este specific excesul de încredere în sine şi aroganţa. Idealurile s-au distrus nu într-o singură zi. Când numai am venit să lucrez în Biserică, eroina unuia dintre primele mele articole a devenit o mamă a doi copii, care nu avea un serviciu. Iar familia ei nicidecum nu putea fi atribuită la una fără probleme materiale, dar tot ce este necesar pentru o viaţa normală le aveau, şi casa lor mi s-a părut una confortabilă deşi destul de mică. Deci, această mamă considera că datoria mamei e să fie cu copiii ei. Pe mine m-a frapat gândul exprimat de ea. Un gând simplu şi desigur adevărat - să stai o zi întreagă undeva în birou şi în genere să lucrezi, e mult mai simplu decât să te îngrijeşti toată ziua de treburile casei. Şi atunci am înţeles, că cunosc acest adevăr, dar nu prea îl pot implimenta în propria viaţă. Mai apoi a urmat interviul unui preot, şi el în mare parte a fost hotârâtor pentru mine. El vorbea despre faptul că în societatea noastră femeia care este un bun specialist, medic, ziarist, este apreciată şi respectată. Dar cu cât e mai important să fiu pur şi simplu o mamă bună. Şi într-adevăr societatea de azi nu doar nu apreciază la adevărata valoare munca femeii-mame, dar chiar şi nici nu o observă, deşi este adesea mult mai obositoare decât orice altă muncă fizică. Dar cine o vede? Şi chiar mai mult de atât, dacă femeia se ocupă de copii şi nu are un serviciu, se consideră că ea de fapt mai nu trândăveşte. Cu totul altfel e în cazul femeii care are un serviciu....Astfel de fapt noi singuri încurajăm să crească numărul "semimamelor". Printre cunoştinţele mele sunt multe mame tinere, care înţeleg că alegând să aibă un serviciu, îşi privează copiii lor mici de multe lucruri şi în primul rând de dragostea maternă, dar continuă să lucreze. Şi le înţeleg. Să fii o "semimamă" este mult mai uşor, decât o zi întreagă să pregăteşti terci şi supă de legume, să macini fructele pentru pireu, sau pentru a câta oară să citeşti aceeaşi poveste, să duci oala şi să porţi în braţe copilul la infinit, dar a cărui greutate se face simţită chiar şi de tată. Şi dacă o familie are mai mulţi copii, lista treburilor se dublează, triplează, etc. Şi încă mai trebuie de făcut curăţenie în apartament, de pregătit cina soţului, de călact camaşile ... E mult mai simplu să-ţi laşi copilaşul drag în braţele bunicii sau dădacei şi să mergi la serviciu, sincer crezând că familia are nevoie de mai mulţi bani şi că în genere, aşa va fi mai bine pentru toţi. Cu toţii încă la şcoală eram de acord cu Dostoievski: că nici o revoluţie nu costă cât o lacrimă de copil. Dar nu ştiu de ce am primit foarte uşor că munca noastră, hobby-urile noastre, planurile grandioase sunt mult mai importante decât lacrima copilului nostru. Recent, am aflat de la nişte prieteni, că pentru un copilaş nenăscut se caută două bone. Mama imediat după naştere va ieşi la serviciu ... Ei bine, e evident că nu din lipsă de bani vor fi angajate două bone. Dar de ce ne este atât de complicat acasă cu copiii proprii? Am găsit doar un singur răspuns – de la lipsa dragostei. Deoarece având dragoste toate sunt simple şi mai important se fac cu bucurie. Şi atunci toată ziua o petreci de parcă ai avea aripi. Cuvinte foarte frumose despre dragostea de mamă le găsim la Cuviosul Paisie Aghioritul "Mama îşi iubeşte copiii mai mult decât pe ea însăşi. Rămâne flămândă pentru a-şi hrăni copiii, dar simte o bucurie mai mare decât aceia. Copilaşii se hrănesc trupeşte, iar mama duhovniceşte. Aceia rămân cu gustul mâncării, în timp ce mama cu veselia duhovnicească. O tânără, înainte de a se căsători, poate dormi dimineaţa chiar şi până la ora zece şi poate dori ca şi ceaşca de lapte să i-o pregătească mama ei. Nu are chef să facă nimic. Le vrea pe toate de-a gata, şi vrea ca toţi să poarte grijă de ea. Are pretenţii de la mama, pretenţii de la tata, iar ea îşi caută de huzurul ei. Deşi există dragoste în firea ei, ea nu se dezvoltă, pentru că primeşte mereu ajutor şi binecuvântare de la mama ei, de la tatăl ei şi de la fraţii ei. Insă din clipa în care devine mamă, seamănă cu motorul care cu cât este mai accelerat, cu atât se încarcă mai mult, pentru că dragostea lucrează mereu. Mai întâi se îngreţoşa atunci când atingea ceva murdar şi se spăla cu săpun mirositor. După aceea însă, atunci când se murdăreşte copilul şi trebuie să-l cureţe, ai zice că ia în mână… marmeladă. Nu se îngretoşează. Mai înainte dacă o deşteptai, striga de ce o deranjezi. După aceea însă, atunci când plânge copilul, chiar dacă nu doarme toată noaptea, nu-i vine greu, ci îl îngrijeşte pe copil şi se bucură. De ce? Pentru că încetează de a mai fi copil. A devenit mamă şi a venit vremea jertfei, a dragostei". Stareţul Paisie a observat şi care sunt rătăcirile omului contemporan şi a adus o lămurire de ce pentru foarte multe femei sunt atât de importanţi banii câştigaţi de ele. „Nu o scot la capăt pentru că vor să aibă televizor, video, maşină personală, etc, şi de aceea trebuie să lucreze, neglijându-şi şi chiar pierzându-şi în felul aces­ta copiii. Dacă va lucra numai tatăl şi se vor limita numai la strictul necesar, atunci nu va exista nici o problemă. Când însă vor lucra amândoi, pentru că, chipurile, nu le ajung banii, atunci familia se va risipi şi-şi va pierde sensul ei adevărat. Şi atunci copiii ce să mai facă? Dacă ar trăi mai simplu, ar fi şi mamele mai odihnite şi s-ar bucura şi copiii. Cineva ştia şapte limbi, iar femeia lui se silea să înveţe patru, dădea şi lecţii şi lua şi medicamente, ca s-o scoată la capăt. Copiii lor s-au născut sănătoşi, dar crescând, s-au vătămat. Apoi au urmat psihanalize, etc… De aceea le spun mamelor să-şi simplifice viata lor, pentru a se putea ocupa mai mult de copiii lor, care au atâta nevoie de ele. Altceva este să aibă şi o altă preocupare în casă şi să se îndeletnicească cu ea atunci când se oboseşte cu copiii. Atunci când mama este în casă, îi poate suprave­ghea pe copii, rânduieşte cum trebuie lucrurile şi ast­fel se evită multe necazuri. Astăzi copiii nu se satură de dragostea mamei şi nici nu învaţă limba maternă, pentru că mama lipseşte, fiind toată ziua la serviciu şi-şi lasă copiii cu femei străine. De o mie de ori o duc mai bine copiii de la creşă, unde se află şi vreo educatoare cu dăruire, care să le arate puţină afecţiune, decât copiii pe care îi părăsesc părinţii şi sunt îngrijiţi de o femeie plătită. Şi după aceea ce se întâmplă? Cel care nu are o mamă, are o grămadă de doici.” Şi la un moment când în viaţa lor apar "tulburările", atunci când copiii nu merg mereu după scenariul "totul va fi bine", atunci când este clar că sunt neglijaţi prea mult, atunci înţelegi cât e de important să fii nu "semimamă", dar mamă cu adevărat. Ce importanţă mare are chiar şi un lucru atât de mic - să stai la masă cu toată familia, dar nu să le împarţi la toţi câte o tartină. Dar "faptele măreţe" din afara familiei şi se înfăptuiesc mai uşor şi au un aspect mai atractiv. În lumea valorilor care nu au şi o bază spirituală de a trăi cu jumătate de forţă şi de a ne autoproteja este mai simplu - semi-profesinal, semi-om bun, semi-părinte. De ce, pentru ce să te încordezi prea tare? Ne dorim cu tărie să evităm orice greutăţi. Tata şi mama fug de acasă la serviciu, copii îşi trăiesc propria viaţă, o mulţime de familii în care părinţii şi copiii trăiesc de parcă cu vieţi paralele. Şi la locul de muncă căutăm salvare şi scăpare de la responsabilităţi în comunicarea prin intermediul reţelelelor sociale, jocuri la calculator, în crearea unei aparente stări de lucru. Întreaga lume modernă este un fel de evadare nesfârşită şi crearea unei pseudovieţi , care va fi mai uşoară şi se presupune că mai bună. Nu, nici într-un caz nu aş vrea să spun că femeile ar trebui să se închidă în casă şi să-şi transforme viaţa lor în pregătirea nesfârşită a prânzurilor. Viaţă – este o creativitate, şi ea este mai mare şi mai largă decât orice scheme. Şi situaţiile de viaţă sunt diferite, multe femei cu adevărat trebuie să muncească şi există multe exemple când aceasta nu împedică mamele să-şi crească copii minunaţi. Vreau să spun doar, că care nu ar fi realitatea vieţii, e inadmisibil să fim semi-mame, cum e imposibil să fim un semi-prieten sau semi-creştin". Traducere Natalia Lozan Articol apărut în original pe siteul www.pravoslavie.ru

Interviu cu Aglaia Mihoc, mama cu cei mai multi copii preoti din tara

Un interviu minunat prin simplitate şi intelepciune. Sa luam aminte! Sursa pe Ortodoxia.md

„Fericit este omul care-şi va umple casa de copii" (Ps. 126:5)

De vorbă cu Aglaia Mihoc, mama cu cei mai mulţi copii preoţi din ţară

Sfântul Ioan Gură de Aur a spus: „ Daţi- mi o generaţie de mame bune creştine şi voi schimba faţa lumii!” De-a lungul istoriei creştinismului, s-au evidenţiat mai multe mame care şi-au crescut copiii cu dragoste, dăruire, înţelepciune şi nădejde în Dumnezeu, punând pe primul plan educaţia creştină. Emilia – mama Sfântului Vasile cel Mare, Irina – mama Sfântului Fotie cel Mare, Marta – mama Sfântului Simeon Stâlpnicul sunt doar câteva pilde de mame vrednice de urmat, care, prin viaţa pe care dus-o, au ajuns ele însele în Sinaxare. Dacă vom privi atent în jurul nostru, vom vedea oameni care caută să se asemene sfinţilor din vechime. Pe suceveanca Aglaia Mihoc, Dumnezeu a binecuvântat-o cu zece copii – şase băieţi şi patru fete –, fiind mama cu cei mai mulţi copii preoţi din România. Toţi băieţii au urmat Facultatea de Teologie şi au fost hirotoniţi, iar trei din cele patru fete sunt căsătorite cu preoţi. Pentru a-i încerca credinţa, Domnul i-a chemat la El pe doi dintre copiii dânsei – pe părintele Constantin în august 2009 şi pe părintele Viorel în mai anul acesta. La 90 ani, Aglaia Mihoc este o bătrână înţeleaptă, ce are multe de povestit despre necazurile şi greutăţile prin care a trecut. Merge des la biserică, citeşte din Sfânta Scriptură şi alte cărţi creştine şi este mai tot timpul cu rugăciunea pe buze şi în suflet.


- Cum a fost să creşteţi zece copii?…

- A fost foarte frumos! Tare mă bucuram de copii să-i văd cum cresc, unul după altul. Atunci când erau ei mici au fost cei mai frumoşi ani ai mei. Am mai cârtit: „Doamne, prea mulţi copii îmi dai mie!” Acum îmi pare rău că L-am judecat pe Dumnezeu. Dacă Dumnezeu îmi mai dădea vreo doi, tot îi creşteam – şi acum mai erau încă doi care să aibă grijă de mine. Tare nefericit este omul care nu are copii! Cei ce nu au copii or să o vadă mai târziu, la bătrâneţe, ce greu o să fie când nu o să aibă cine să le deschide uşa, când or fi la boală sau la vreun necaz şi nu o să aibă cine să îi ajute. Eu am fost o săptămână bolnavă şi foarte des veneau copiii la mine, să vadă ce fac, ce să-mi mai aducă.

- Cine v-a ajutat să-i creşteţi?

- Dumnezeu m-a ajutat! Îmi amintesc că trebuia să merg la cosit, ca să avem cu ce ne întreţine. Aveam trei copii: pe părintele George, pe Maria şi pe părintele Vasile. Pe părintele Vasile, care este acum profesor la Sibiu, îl lăsam singur în casă. Atunci avea câteva luni. Plecam de acasă, încuiam uşa şi îl încredinţam Maicii Domnului: „Măicuţa Domnului, ai tu grijă de el!” Veneam la amiază să-l alăptez şi apoi iar plecam la munca câmpului. Pe copiii mai mari, pe George şi pe Maria, îi trimiteam cu vaca. Mi-era frică să-i las împreună cu Vasile. Gândeam că, dacă ei lasă uşa deschisă, pot veni găinile la cel mic. Chiar şi vecinii mă întrebau ce am făcut cu cel mic! Şi le răspundeam că l-am lăsat în grija Maicii Domnului. Îi dădeam bine să mănânce şi era foarte liniştit. Copiii sunt acum mai răsfăţaţi, dar nu cresc mai bine decât au crescut ai mei. Părinţii ar trebui să-şi pună mai multă nădejde în Dumnezeu când îşi îngrijesc copiii!

- Aţi prins şi războiul. Cum v-aţi descurcat?

- A fost foarte greu. Aveam doi copii, pe părintele George, de câţiva anişori, şi pe Maria, de câteva luni. Am fost evacuaţi. Eu m-am dus la mama, care stătea în oraş. Îmi amintesc că erau o mulţime de oameni în căruţe, iar oamenii mureau în continuu de tifos. Când ne-am întors acasă, nu mai aveam nimic. Rămăsese doar o vacă bolnavă, în rest – totul era luat: mobilier, chiar şi aşternuturile de pe pat. Dar Domnul ne-a purtat de grijă, ne-am luat cu treaba şi am refăcut ce aveam. Copiii au crescut, iar noi am îmbătrânit.

- Care este rolul femeii în societate?

- Rolul femeii în societate este să-şi crească copiii. Acesta este cel mai mare rol. Dar astăzi unele mame nu prea conştientizează acest lucru şi le preocupă mai mult serviciul, cariera. Dacă îşi cresc rău copiii, nu au nimic de pe urma lor şi atunci suferă foarte mult. Eu puteam să mă duc la spital, pentru că se făcuse un spital atunci, să-mi iau serviciu la spital. Dar am zis: „Nu-mi las copiii, pentru serviciu!” Şi, deşi era mai greu, am lucrat la colectivă. Lucram de dimineaţă până seara şi astfel eram între ei, ştiam ce fac. Când ajungeam acasă, le dădeam să mănânce şi apoi îi puneam la rugăciune. Salariul pe care îl câştigam era mic şi nu ajungea. De aceea, pentru că aveam război de ţesut, mai ţeseam pentru oamenii din sat. Făceam astfel rost de bani, ca să am cu ce îi îmbrăca. A fost greu. Dar eu şi soţul eram tineri şi ne bucuram de ceea ce realizam în fiecare zi.

- Vorbiţi-ne, vă rog, şi despre relaţiile dintre oameni în acea perioadă…

- Ne plăcea să primim oaspeţi. Casa aceasta, în care am locuit, este la drum. Şoseaua pe care este situată făcea legătura cu muntele. Veneau oamenii la Suceava, la târg, cu ce aveau de vânzare şi rămâneau peste noapte la noi. Vecinii nu prea primeau străini. Dar casa noastră era deschisă pentru toată lumea. Copiii tare se bucurau când venea câte cineva, pentru că le mai spuneau poveşti, glume. Şi, pentru bucuria lor, mă bucuram şi eu.

- Pe ce puneau accent oamenii atunci?

- Oamenii puneau accent mai mult pe mâncare, că nu se găsea! Atunci se lucra foarte mult pământul. Acum pământul îl lasă pustiu, nu-l lucrează. Îmi aduc aminte că puneam cânepă şi făceam rochiţe la fetiţe, şosete şi alte haine la băieţi. Copiii purtau haine făcute de noi. Atunci omul era mulţumit când găsea un kilogram de carne, sau puţin ulei, sau puţin gaz. Acum sunt de toate, dar omul nu este mulţumit! Şi omul nu este mulţumit pentru că locul lui nu este aici. Omul este străin aici pe pământ, poate să aibă de toate…

- De ce ne dă Dumnezeu încercări?

- Trebuie să ne dea, pentru păcatele noastre. Nu este nimeni sfânt pe pământ. Sunt oameni cu viaţă sfântă, dar sunt puţini. Şi tot au păcate şi ei. Sunt foarte mulţi care fac rele, şi atunci cum să nu întoarcă Dumnezeu mânia asupra noastră? Încă e bine, că este de mâncare. Şi să dăm slavă Domnului pentru asta şi pentru tot ce avem! Ţin minte că pe vremea foametei mergeam pe ţarină, şi veneau oamenii şi cereau de mâncare: „Dă-mi, te rog, de mâncare, că sunt mort de foame, nu am mâncat de două zile. Şi îţi prăşesc până seara!” Eu le ziceam: „Stai şi mănâncă cu noi! Nu trebuie să-mi munceşti pentru asta!”

- Cum aţi trecut prin greaua încercare dată de trecerea la Domnul a părintelui Constantin? (La data la care realizării interviului, părintele Viorel Mihoc încă mai trăia – n.red.).

- Astăzi la slujbă s-a citit despre Avraam – cum l-a chemat Domnul la Muntele Moria să-şi jertfească fiul. M-am gândit că eu am atâţia copii, iar Avraam s-a dus cu singurul lui fiu să-l înjunghie! Avraam a avut un singur fiu, pe care l-a iubit foarte mult, dar a fost în gata să facă ce-a zis Domnul. Noi, însă, n-am face ce ne porunceşte Cel de Sus, fiindcă suntem tare slabi în credinţă. Mare lucru este să ai încredere în Dumnezeu! Ştiu că nici un fir de păr din cap nu cade dacă nu e vrerea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu a vrut să-l ia…

- Ce-i cereţi Domnului în rugăciune?

- Mă rog pentru copiii şi nepoţii mei, să le dea Dumnezeu sănătate! Şi îi cer să-mi ierte păcatele. Pentru că la 90 de ani ai mei a fost timp să fac păcate… Ştiu că Cel rău nu te lasă să te pocăieşti aşa cum vrei. Am citit în Pateric cum diavolul nici pe călugări nu-i lasă să fie sfinţi. Îi munceşte foarte mult şi pe ei, care trăiesc departe de lume, în rugăciune. D-apoi pe noi! Noi dormim, dar el nu doarme niciodată. Eu îi mai zic: „Piei din faţa mea!”, dar el revine. Însă nădejdea mea este la Domnul şi la Măicuţa Lui, căci cu ajutorul de Sus îl putem birui pe Cel rău.

- Cât de mare este familia dumneavoastră?

- De la copii am peste 60 nepoţi şi peste 70 strănepoţi.

- La 90 de ani mergeţi des la biserică. De ce?

- E frumoasă rugăciunea acasă, dar este mai frumoasă la biserică! Şi apoi, la biserică, pe Sfânta Masă, se află Sângele şi Trupul Domnului! Am biserica lângă casă. Dacă se întâmplă să las două zile fără să merg la biserică, a treia zi tot merg. Altfel intervine un fel de lene, mai ales acum la bătrâneţe. Mama mea a iubit tare mult Biserica şi preoţia. Mi-a transmis şi mie această dragoste. Cred că de aceea ne-a dat Dumnezeu aşa de mulţi preoţi în familie. Noi am fost oameni săraci, nu ne-am gândit să-i facem preoţi. Băiatul cel mare s-a dus şi s-a făcut preot, iar fraţii lui s-au luat după el. Eu nu vreau să-i văd bogaţi, pentru că bogăţia nu are nici o valoare în faţa Domnului! Domnul îmi trimite bucurii prin copiii mei pentru că îi văd pe toţi credincioşi şi am cu cine mă înţelege. Au fost ascultători de mici, deşi nu i-am bătut niciodată. Şi cu nurorile mă înţeleg foarte bine. Nu am gânduri rele împotriva nimănui. Dacă te tot gândeşti la rău şi sapi în inima ta răul, atunci nu are cum să fie bine. De la gânduri treci la fapte şi atunci vrei să faci răul. Şi asta nu e plăcut Domnului! Trebuie să avem tot timpul gândul cel bun şi dorinţa de a face fapte bune.

Vrednicul de pomenire părinte Constantin Mihoc obişnuia să povestească la predici despre lumea satului în care a trăit, despre credinţa puternică a consătenilor săi. Când era copil, l-a impresionat un bărbat care mergea tot timpul desculţ, chiar şi iarna. Mirat, şi-a întrebat tatăl: „Tată, de ce omul ăla umblă mereu desculţ?” „Într-o iarnă, omul ăla a avut o discuţie cu un sectar, despre care dintre credinţe este cea adevărată. Omul i-a spus sectarului că îi va dovedi că numai Ortodoxia este adevărată prin faptul că va merge desculţ la biserică, va rezista toată slujba şi nu se va îmbolnăvi. Şi, deşi a fost o iarnă tare grea, iar biserica era neîncălzită, omul acela, cu ajutorul lui Dumnezeu, a reuşit să facă ceea ce a zis! De atunci, pentru a da slavă lui Dumnezeu, s-a hotărât să meargă tot timpul desculţ”. Fie ca şi noi, văzând vieţuirea oamenilor tari în credinţă, să le urmăm pilda şi să-L mărturisim pe Hristos cu fapta, pentru a câştiga Raiul încă de aici, de pe pământ.


Raluca Tănăseanu