Scrisoarea lui Abraham Lincoln catre profesorii fiului lui

Pentru a avea permanent in arhiva blogului meu o scrisoare pe care as vrea sa le-o scriu si eu profesorilor fiului meu, voi posta mesajul unui personaj celebru din istorie:

"Scrisoarea lui Abraham Lincoln către profesorii scolii unde invata fiul lui, în care ii ruga pe acestia să ii dea cea mai aleasa invatatură, a inspirat multi parinti si profesori, iar rugamintile acestuia sunt cat se poate de actuale, desi au fost scrise acum peste 150 de ani:

„Fiul meu va trebui sa invete ca nu toti oamenii sunt sinceri si onesti. Dar invataţi-l daca puteti minunatia cartilor. Si totusi, dati-i timp sa se gandeasca la misterul etern al pasarilor cerului, al albinelor de sub soare si al florilor de pe camp. In scoala, invatati-l ca e mult mai onorabil sa esueze decat sa triseze.

Invatati-l sa aiba incredere in propriile-i idei, chiar daca ceilalţi ii spun ca se insala. Invatati-l sa fie amabil cu oamenii amabili si dur cu cei duri. Incercati sa-i dati fiului meu taria de a nu urma multimea, sa nu urmeze turma. Invatati-l sa-i asculte pe toti oamenii; dar invatati-l de asemenea sa selecteze ceea ce a auzit printr-o proiectie a adevarului sii sa pastreze doar ce e bun. Invatati-l, daca puteti, cum sa radă cand e trist. Invatati-l că nu e nicio rusine in a plange. Invatati-l sa fie grijuliu cu cinicii si sa fie atent la lingusitori.
Invatati-l sa-si "vanda" creierul celor care dau mai mult, dar niciodata sa nu puna un pret pe sufletul si inima lui. Invatati-l sa-si astupe urechile la barfa si sa lupte cand crede ca aceasta este solutia. Tratati-l gentil, dar nu-l protejati, deoarece numai testul focului face otelul bun.
Lasati-l sa aiba curajul de a fi nerabdator. Lasati-l sa aiba curajul de a fi brav. Invatati-l sa aiba intotdeauna incredere sublima in el insusi, deoarece apoi va avea incredere in umanitate. Aceasta este o cerinta mare, dar vedeti totusi ce puteti face. Este asa un copil de treaba, fiul meu!"

DECALOGUL PARINTELUI SAVATIE BASTOVOI

Sursa aici  
1. Să nu uiţi că trebuie să mori Când aveam doi ani, am căzut din sania înhămată la cal, iar tata s-a dus fără să mă observe. Tata era pădurar pe atunci şi întâmplarea a avut loc chiar la poarta cantonului din Oricova. Când calul a pornit, eu am căzut pe spate, în zăpadă, amestecându-mă cu cerul alb de iarnă. Atunci am avut pentru prima oară descoperirea singurătăţii şi a morţii. Nu am plâns şi nici nu am strigat. Ţin minte că eram îmbrăcat într-o salopetă albastră cu glugă. M-am întors tăcut în casă, la mama, mergând atât de încet, încât să-i dau răgaz tatei să mă ajungă din urmă.  
2. Să nu uiţi că trebuie să iubeşti Cel mai cumplit lucru care i se poate întâmpla unui om este să nu fie iubit. Dar cred că şi mai cumplit este să nu iubeşti. Întotdeauna mi-a fost uşor să iubesc oamenii, să mă bucur că-i văd. De aceea, nu am avut nicio piedică în a înţelege Evanghelia. Când făceam vreo bazaconie, mamica îmi spunea: „Du-te de la mine, nu te mai iubesc”. Asta era pentru mine pedeapsa supremă, pe care eu o trăiam ca pe o izgonire din Rai. Sfântul Isaac Sirul spunea că focul iadului nu este altceva decât dragostea pierdută pe care eşti condamnat să o contempli veşnic.  
3. Să nu preţuieşti în bani ceea ce Dumnezeu ţi-a dat în dar Am înţeles asta în adolescenţă. Eu fiind elev la Liceul de Artă („Octav Băncilă”) din Iaşi, mama m-a dus la Petersburg să văd Ermitajul. Acolo, am stat la o familie de abhazi, o femeie divorţată cu doi copii, dar foarte descurcăreaţă. O chema Izolda şi ea mi-a cumpărat prima mea chitară. Dumnezeu să-i dea sănătate! Avea grătar şi făcea mulţi bani. Eu niciodată nu am văzut atât de mulţi bani. Vindea frigărui noaptea, până spre dimineaţă, că erau nopţile albe. Uneori ieşeam şi eu cu ei, că era interesant. Ei făceau şi vindeau frigărui, iar eu desenam într-o mapă pe care o sprijineam pe genunchi. Cât oamenii mâncau, eu aveam timp să le „fur” portretele. Un bărbat chel şi vesel s-a apropiat de mine şi a început să exclame: „Păi ăsta sunt eu! Sunt chiar eu! Cât să-ţi dau ca să mi-l vinzi?”. Eu zic, vi-l dau aşa, eu nu vând. Şi i-am dat acel portret. Bărbatul totuşi mi-a dat un dolar, era în 1991. Apoi s-a dus. Eu am rămas cu acel ban. L-am pus într-un caiet şi nu l-am folosit niciodată.
 4. Să nu crezi răul De câte ori am crezut un rău despre cineva, am avut doar de pierdut. M-am simţit murdar, părtaş la o lucrare de urâţire a omului. Am vorbit şi eu de rău, iar timpul mi-a demonstrat de fiecare dată că nu am avut dreptate. Prefer să greşesc prin a-mi păstra o părere bună despre un om rău decât să ajung să cred o vorbă proastă despre un om bun. Orice rău este o minciună. Răul, aşa cum spunea fericitul Augustin, nu există. Răul este o mare absenţă, absenţa binelui şi a iubirii. De aceea, a crede răul este totuna cu a te cufunda în absenţă, în minciună.  
5. Să nu te crezi pierdut Eu sunt o fire înclinată spre deznădejde, cunoscând toate relele care ies din această cădere sufletească. Dar într-o zi mi-a venit gândul salvator. Mi-am zis că Dumnezeu cunoştea căderile mele, şi cele trecute, şi cele viitoare şi totuşi m-a creat, iar Dumnezeu nu aduce pe nimeni pe lume spre pierzare. Dacă ne-am născut înseamnă că Dumnezeu şi-a pus toată încrederea în noi. E o mare încurajare să te gândeşti că Dumnezeu are încredere în tine. La disperare omul e capabil de orice rău, el se porneşte cu război împotriva propriei fiinţe, având parcă o plăcere demonică din a-şi călca propriile principii, practic sinucigându-se spiritual. Cred că orice duhovnic adevărat îşi începe sfătuirea de după spovedanie prin cuvintele: „Să nu deznădăjduieşti”.  
6. Să nu te crezi sfânt Sfântul Siluan Athonitul zicea: „Două gânduri să nu le primeşti şi să nu le crezi, primul că nu te vei mântui şi al doilea că eşti sfânt”. Să nu te crezi mai bun ca alţii. Lucrarea pe care o faci, prin darul lui Dumnezeu, poate fi mai bună decât a vecinului, dar asta nu înseamnă că tu eşti mai bun ca el, doar lucrarea e mai bună. Darurile date de Dumnezeu nu se iau înapoi, dar oricine se mândreşte cu lucrările sale ajunge să se întunece şi să folosească darul prosteşte, după care ajunge să-şi piardă demnitatea.  
7. Să nu te pui chezaş De câte ori m-am pus chezaş pentru cineva, am încurcat oamenii şi am făcut rău. De când mă ţin minte, mă băgam să salvez pe toată lumea. Narcomani, beţivi, femei bătute de bărbat şi aşa mai departe. N-am salvat pe nimeni, numai necazuri, bani furaţi, lucruri dispărute, probleme cu vecinii. Am ajuns la concluzia că dacă vrei să ajuţi pe cineva, ajută cât te ţin curelele, dar fără să implici şi alţi oameni. Asta înseamnă să te pui chezaş pentru cineva, să garantezi că el se va îndrepta, că te reprezintă. Mare greşeală. Odată am citit din Pildele lui Solomon sfatul acesta: „Să nu te pui chezaş”. Noi, când citim Scriptura, înţelegem şi reţinem doar atât cât am experimentat, celelalte cuvinte nici nu le vedem.  
8. Să nu te răzbuni de două ori Răzbunarea este un păcat, dar este omenească. Scriptura spune să nu pedepseşti de două ori pentru aceeaşi greşeală, principiu care a ajuns şi în dreptul roman. Pot înţelege un gest de răzbunare, deşi e mai bine să nu te răzbuni, dar mă înstrăinez de omul care se răzbună de două ori, adică la nesfârşit, pentru o singură greşeală. Când m-am răzbunat o dată, a mai mers cum a mai mers, m-a iertat Dumnezeu, dar când m-am răzbunat a doua oară, s-a întors totul în capul meu şi am ajuns să înţeleg că m-am războit cu mine însumi.  
9. Să nu învingi cu orice preţ Oamenii care caută să fie învingători cu orice preţ, în cele din urmă, pierd totul. Prefer să fiu considerat învins uneori pentru a-mi păstra şansa să înving la urmă. Odată un episcop român mi l-a lăudat pe Adrian Năstase (se întâmpla prin 2004): „Vă daţi seama, omul acesta (Adrian Năstase) a avut doar note de zece, niciun nouă! E extraordinar, nu-i aşa?”. Eu i-am răspuns: „Eu nu am încredere în oamenii care au avut numai note de zece”. „De ce?”, m-a întrebat episcopul surprins. „Pentru că ei nu ştiu să piardă, iar omul care nu ştie să piardă te vinde pentru o victorie vremelnică”.  
10. Să nu râzi de ruşinea nimănui Când eram mic, am auzit băieţii mai mari râzând de cineva care a fost prins într-un păcat ruşinos. Apoi, de fiecare dată când mă întâlneam cu acel om sau auzeam vorbindu-se de el, îmi venea în minte, fără să vreau, păcatul pe care îl făcuse. Dar nicodată nu am spus cu buzele mele acel păcat şi m-am purtat aşa cu acel om ca şi cum nu aş şti nimic. Nici acum, când el a murit, nu pot spune ce am auzit, pentru că nu vreau să-i răscolesc ruşinea.

Mama pe jumatate...

Recunosc... visez sa fiu o mama full-time, iar acest articol atinge exact coarda sensibila... "Fiind copil, priveam la relaţiile din familia mea, şi mă gândeam, că iată voi ţine minte "cum a fost” şi voi face concluziile necesare pentru a deveni o mamă foarte bună. Neapărat voi merge cu copiii la plimbare, cu mine se plimba doar tata, şi voi juca şah cu copiii, mama mea necunoscând tainele acestui joc, şi nici nu-mi verifica temele, prea era ocupată de altele. În genere, simţeam acut lipsa mamei, toată ziua era la serviciu, seara – obosită şi mai existând şi grijele casei… Dar cum e de fapt o mamă bună? Probabil cel mai important – e neapărat ca ea să fie întotdeauna aproape. În timp ce suntem destul de mici, acest "aproape", trebuie să fie unul exact, un pic mai târziu înţelegerea şi sprijinul ei trebuie să se simtă în orice situaţie. Acest lucru este foarte important într-o relaţie cu cineva drag, dar mai ales în relaţiile cu mama. În copilărie mama este asemenea soarelui, ea este alături şi deja e frumos şi cald. Şi cele mai fericite zile - sunt cele de odihnă. Deoarece întreaga familie este împreună. Am reuşit eu oare să fiu o astfel de o mamă bună, care mereu este alături? Puţin probabil ... Cea mai mare parte a timpului îl petreceam la locul de muncă. Multe motive au existat, să trăieşti pe un salariu al soţului este mult mai complicat decât pe două, soţul şi copiii au nevoie de o mamă şi soţie plină de energie, dar nu de una plictisită de treburile casnice fără de sfârşit. Dar şi treburile casei uşor pot fi readuse la minimum sau simplificate - rafturile magazinelor sunt pline de colţunaşi şi alte semifabricate, să stergeţi praful în fiecare zi –nu e o necisitate, şi nu merită să-ţi pierzi timpul zilnic pentru ocupaţia dată. Toate aceste argumente mai erau şi învăluite de încrederea că la copiii mei şi aşa totul va fi bine. Tinereţii mereu îi este specific excesul de încredere în sine şi aroganţa. Idealurile s-au distrus nu într-o singură zi. Când numai am venit să lucrez în Biserică, eroina unuia dintre primele mele articole a devenit o mamă a doi copii, care nu avea un serviciu. Iar familia ei nicidecum nu putea fi atribuită la una fără probleme materiale, dar tot ce este necesar pentru o viaţa normală le aveau, şi casa lor mi s-a părut una confortabilă deşi destul de mică. Deci, această mamă considera că datoria mamei e să fie cu copiii ei. Pe mine m-a frapat gândul exprimat de ea. Un gând simplu şi desigur adevărat - să stai o zi întreagă undeva în birou şi în genere să lucrezi, e mult mai simplu decât să te îngrijeşti toată ziua de treburile casei. Şi atunci am înţeles, că cunosc acest adevăr, dar nu prea îl pot implimenta în propria viaţă. Mai apoi a urmat interviul unui preot, şi el în mare parte a fost hotârâtor pentru mine. El vorbea despre faptul că în societatea noastră femeia care este un bun specialist, medic, ziarist, este apreciată şi respectată. Dar cu cât e mai important să fiu pur şi simplu o mamă bună. Şi într-adevăr societatea de azi nu doar nu apreciază la adevărata valoare munca femeii-mame, dar chiar şi nici nu o observă, deşi este adesea mult mai obositoare decât orice altă muncă fizică. Dar cine o vede? Şi chiar mai mult de atât, dacă femeia se ocupă de copii şi nu are un serviciu, se consideră că ea de fapt mai nu trândăveşte. Cu totul altfel e în cazul femeii care are un serviciu....Astfel de fapt noi singuri încurajăm să crească numărul "semimamelor". Printre cunoştinţele mele sunt multe mame tinere, care înţeleg că alegând să aibă un serviciu, îşi privează copiii lor mici de multe lucruri şi în primul rând de dragostea maternă, dar continuă să lucreze. Şi le înţeleg. Să fii o "semimamă" este mult mai uşor, decât o zi întreagă să pregăteşti terci şi supă de legume, să macini fructele pentru pireu, sau pentru a câta oară să citeşti aceeaşi poveste, să duci oala şi să porţi în braţe copilul la infinit, dar a cărui greutate se face simţită chiar şi de tată. Şi dacă o familie are mai mulţi copii, lista treburilor se dublează, triplează, etc. Şi încă mai trebuie de făcut curăţenie în apartament, de pregătit cina soţului, de călact camaşile ... E mult mai simplu să-ţi laşi copilaşul drag în braţele bunicii sau dădacei şi să mergi la serviciu, sincer crezând că familia are nevoie de mai mulţi bani şi că în genere, aşa va fi mai bine pentru toţi. Cu toţii încă la şcoală eram de acord cu Dostoievski: că nici o revoluţie nu costă cât o lacrimă de copil. Dar nu ştiu de ce am primit foarte uşor că munca noastră, hobby-urile noastre, planurile grandioase sunt mult mai importante decât lacrima copilului nostru. Recent, am aflat de la nişte prieteni, că pentru un copilaş nenăscut se caută două bone. Mama imediat după naştere va ieşi la serviciu ... Ei bine, e evident că nu din lipsă de bani vor fi angajate două bone. Dar de ce ne este atât de complicat acasă cu copiii proprii? Am găsit doar un singur răspuns – de la lipsa dragostei. Deoarece având dragoste toate sunt simple şi mai important se fac cu bucurie. Şi atunci toată ziua o petreci de parcă ai avea aripi. Cuvinte foarte frumose despre dragostea de mamă le găsim la Cuviosul Paisie Aghioritul "Mama îşi iubeşte copiii mai mult decât pe ea însăşi. Rămâne flămândă pentru a-şi hrăni copiii, dar simte o bucurie mai mare decât aceia. Copilaşii se hrănesc trupeşte, iar mama duhovniceşte. Aceia rămân cu gustul mâncării, în timp ce mama cu veselia duhovnicească. O tânără, înainte de a se căsători, poate dormi dimineaţa chiar şi până la ora zece şi poate dori ca şi ceaşca de lapte să i-o pregătească mama ei. Nu are chef să facă nimic. Le vrea pe toate de-a gata, şi vrea ca toţi să poarte grijă de ea. Are pretenţii de la mama, pretenţii de la tata, iar ea îşi caută de huzurul ei. Deşi există dragoste în firea ei, ea nu se dezvoltă, pentru că primeşte mereu ajutor şi binecuvântare de la mama ei, de la tatăl ei şi de la fraţii ei. Insă din clipa în care devine mamă, seamănă cu motorul care cu cât este mai accelerat, cu atât se încarcă mai mult, pentru că dragostea lucrează mereu. Mai întâi se îngreţoşa atunci când atingea ceva murdar şi se spăla cu săpun mirositor. După aceea însă, atunci când se murdăreşte copilul şi trebuie să-l cureţe, ai zice că ia în mână… marmeladă. Nu se îngretoşează. Mai înainte dacă o deşteptai, striga de ce o deranjezi. După aceea însă, atunci când plânge copilul, chiar dacă nu doarme toată noaptea, nu-i vine greu, ci îl îngrijeşte pe copil şi se bucură. De ce? Pentru că încetează de a mai fi copil. A devenit mamă şi a venit vremea jertfei, a dragostei". Stareţul Paisie a observat şi care sunt rătăcirile omului contemporan şi a adus o lămurire de ce pentru foarte multe femei sunt atât de importanţi banii câştigaţi de ele. „Nu o scot la capăt pentru că vor să aibă televizor, video, maşină personală, etc, şi de aceea trebuie să lucreze, neglijându-şi şi chiar pierzându-şi în felul aces­ta copiii. Dacă va lucra numai tatăl şi se vor limita numai la strictul necesar, atunci nu va exista nici o problemă. Când însă vor lucra amândoi, pentru că, chipurile, nu le ajung banii, atunci familia se va risipi şi-şi va pierde sensul ei adevărat. Şi atunci copiii ce să mai facă? Dacă ar trăi mai simplu, ar fi şi mamele mai odihnite şi s-ar bucura şi copiii. Cineva ştia şapte limbi, iar femeia lui se silea să înveţe patru, dădea şi lecţii şi lua şi medicamente, ca s-o scoată la capăt. Copiii lor s-au născut sănătoşi, dar crescând, s-au vătămat. Apoi au urmat psihanalize, etc… De aceea le spun mamelor să-şi simplifice viata lor, pentru a se putea ocupa mai mult de copiii lor, care au atâta nevoie de ele. Altceva este să aibă şi o altă preocupare în casă şi să se îndeletnicească cu ea atunci când se oboseşte cu copiii. Atunci când mama este în casă, îi poate suprave­ghea pe copii, rânduieşte cum trebuie lucrurile şi ast­fel se evită multe necazuri. Astăzi copiii nu se satură de dragostea mamei şi nici nu învaţă limba maternă, pentru că mama lipseşte, fiind toată ziua la serviciu şi-şi lasă copiii cu femei străine. De o mie de ori o duc mai bine copiii de la creşă, unde se află şi vreo educatoare cu dăruire, care să le arate puţină afecţiune, decât copiii pe care îi părăsesc părinţii şi sunt îngrijiţi de o femeie plătită. Şi după aceea ce se întâmplă? Cel care nu are o mamă, are o grămadă de doici.” Şi la un moment când în viaţa lor apar "tulburările", atunci când copiii nu merg mereu după scenariul "totul va fi bine", atunci când este clar că sunt neglijaţi prea mult, atunci înţelegi cât e de important să fii nu "semimamă", dar mamă cu adevărat. Ce importanţă mare are chiar şi un lucru atât de mic - să stai la masă cu toată familia, dar nu să le împarţi la toţi câte o tartină. Dar "faptele măreţe" din afara familiei şi se înfăptuiesc mai uşor şi au un aspect mai atractiv. În lumea valorilor care nu au şi o bază spirituală de a trăi cu jumătate de forţă şi de a ne autoproteja este mai simplu - semi-profesinal, semi-om bun, semi-părinte. De ce, pentru ce să te încordezi prea tare? Ne dorim cu tărie să evităm orice greutăţi. Tata şi mama fug de acasă la serviciu, copii îşi trăiesc propria viaţă, o mulţime de familii în care părinţii şi copiii trăiesc de parcă cu vieţi paralele. Şi la locul de muncă căutăm salvare şi scăpare de la responsabilităţi în comunicarea prin intermediul reţelelelor sociale, jocuri la calculator, în crearea unei aparente stări de lucru. Întreaga lume modernă este un fel de evadare nesfârşită şi crearea unei pseudovieţi , care va fi mai uşoară şi se presupune că mai bună. Nu, nici într-un caz nu aş vrea să spun că femeile ar trebui să se închidă în casă şi să-şi transforme viaţa lor în pregătirea nesfârşită a prânzurilor. Viaţă – este o creativitate, şi ea este mai mare şi mai largă decât orice scheme. Şi situaţiile de viaţă sunt diferite, multe femei cu adevărat trebuie să muncească şi există multe exemple când aceasta nu împedică mamele să-şi crească copii minunaţi. Vreau să spun doar, că care nu ar fi realitatea vieţii, e inadmisibil să fim semi-mame, cum e imposibil să fim un semi-prieten sau semi-creştin". Traducere Natalia Lozan Articol apărut în original pe siteul www.pravoslavie.ru

Interviu cu Aglaia Mihoc, mama cu cei mai multi copii preoti din tara

Un interviu minunat prin simplitate şi intelepciune. Sa luam aminte! Sursa pe Ortodoxia.md

„Fericit este omul care-şi va umple casa de copii" (Ps. 126:5)

De vorbă cu Aglaia Mihoc, mama cu cei mai mulţi copii preoţi din ţară

Sfântul Ioan Gură de Aur a spus: „ Daţi- mi o generaţie de mame bune creştine şi voi schimba faţa lumii!” De-a lungul istoriei creştinismului, s-au evidenţiat mai multe mame care şi-au crescut copiii cu dragoste, dăruire, înţelepciune şi nădejde în Dumnezeu, punând pe primul plan educaţia creştină. Emilia – mama Sfântului Vasile cel Mare, Irina – mama Sfântului Fotie cel Mare, Marta – mama Sfântului Simeon Stâlpnicul sunt doar câteva pilde de mame vrednice de urmat, care, prin viaţa pe care dus-o, au ajuns ele însele în Sinaxare. Dacă vom privi atent în jurul nostru, vom vedea oameni care caută să se asemene sfinţilor din vechime. Pe suceveanca Aglaia Mihoc, Dumnezeu a binecuvântat-o cu zece copii – şase băieţi şi patru fete –, fiind mama cu cei mai mulţi copii preoţi din România. Toţi băieţii au urmat Facultatea de Teologie şi au fost hirotoniţi, iar trei din cele patru fete sunt căsătorite cu preoţi. Pentru a-i încerca credinţa, Domnul i-a chemat la El pe doi dintre copiii dânsei – pe părintele Constantin în august 2009 şi pe părintele Viorel în mai anul acesta. La 90 ani, Aglaia Mihoc este o bătrână înţeleaptă, ce are multe de povestit despre necazurile şi greutăţile prin care a trecut. Merge des la biserică, citeşte din Sfânta Scriptură şi alte cărţi creştine şi este mai tot timpul cu rugăciunea pe buze şi în suflet.


- Cum a fost să creşteţi zece copii?…

- A fost foarte frumos! Tare mă bucuram de copii să-i văd cum cresc, unul după altul. Atunci când erau ei mici au fost cei mai frumoşi ani ai mei. Am mai cârtit: „Doamne, prea mulţi copii îmi dai mie!” Acum îmi pare rău că L-am judecat pe Dumnezeu. Dacă Dumnezeu îmi mai dădea vreo doi, tot îi creşteam – şi acum mai erau încă doi care să aibă grijă de mine. Tare nefericit este omul care nu are copii! Cei ce nu au copii or să o vadă mai târziu, la bătrâneţe, ce greu o să fie când nu o să aibă cine să le deschide uşa, când or fi la boală sau la vreun necaz şi nu o să aibă cine să îi ajute. Eu am fost o săptămână bolnavă şi foarte des veneau copiii la mine, să vadă ce fac, ce să-mi mai aducă.

- Cine v-a ajutat să-i creşteţi?

- Dumnezeu m-a ajutat! Îmi amintesc că trebuia să merg la cosit, ca să avem cu ce ne întreţine. Aveam trei copii: pe părintele George, pe Maria şi pe părintele Vasile. Pe părintele Vasile, care este acum profesor la Sibiu, îl lăsam singur în casă. Atunci avea câteva luni. Plecam de acasă, încuiam uşa şi îl încredinţam Maicii Domnului: „Măicuţa Domnului, ai tu grijă de el!” Veneam la amiază să-l alăptez şi apoi iar plecam la munca câmpului. Pe copiii mai mari, pe George şi pe Maria, îi trimiteam cu vaca. Mi-era frică să-i las împreună cu Vasile. Gândeam că, dacă ei lasă uşa deschisă, pot veni găinile la cel mic. Chiar şi vecinii mă întrebau ce am făcut cu cel mic! Şi le răspundeam că l-am lăsat în grija Maicii Domnului. Îi dădeam bine să mănânce şi era foarte liniştit. Copiii sunt acum mai răsfăţaţi, dar nu cresc mai bine decât au crescut ai mei. Părinţii ar trebui să-şi pună mai multă nădejde în Dumnezeu când îşi îngrijesc copiii!

- Aţi prins şi războiul. Cum v-aţi descurcat?

- A fost foarte greu. Aveam doi copii, pe părintele George, de câţiva anişori, şi pe Maria, de câteva luni. Am fost evacuaţi. Eu m-am dus la mama, care stătea în oraş. Îmi amintesc că erau o mulţime de oameni în căruţe, iar oamenii mureau în continuu de tifos. Când ne-am întors acasă, nu mai aveam nimic. Rămăsese doar o vacă bolnavă, în rest – totul era luat: mobilier, chiar şi aşternuturile de pe pat. Dar Domnul ne-a purtat de grijă, ne-am luat cu treaba şi am refăcut ce aveam. Copiii au crescut, iar noi am îmbătrânit.

- Care este rolul femeii în societate?

- Rolul femeii în societate este să-şi crească copiii. Acesta este cel mai mare rol. Dar astăzi unele mame nu prea conştientizează acest lucru şi le preocupă mai mult serviciul, cariera. Dacă îşi cresc rău copiii, nu au nimic de pe urma lor şi atunci suferă foarte mult. Eu puteam să mă duc la spital, pentru că se făcuse un spital atunci, să-mi iau serviciu la spital. Dar am zis: „Nu-mi las copiii, pentru serviciu!” Şi, deşi era mai greu, am lucrat la colectivă. Lucram de dimineaţă până seara şi astfel eram între ei, ştiam ce fac. Când ajungeam acasă, le dădeam să mănânce şi apoi îi puneam la rugăciune. Salariul pe care îl câştigam era mic şi nu ajungea. De aceea, pentru că aveam război de ţesut, mai ţeseam pentru oamenii din sat. Făceam astfel rost de bani, ca să am cu ce îi îmbrăca. A fost greu. Dar eu şi soţul eram tineri şi ne bucuram de ceea ce realizam în fiecare zi.

- Vorbiţi-ne, vă rog, şi despre relaţiile dintre oameni în acea perioadă…

- Ne plăcea să primim oaspeţi. Casa aceasta, în care am locuit, este la drum. Şoseaua pe care este situată făcea legătura cu muntele. Veneau oamenii la Suceava, la târg, cu ce aveau de vânzare şi rămâneau peste noapte la noi. Vecinii nu prea primeau străini. Dar casa noastră era deschisă pentru toată lumea. Copiii tare se bucurau când venea câte cineva, pentru că le mai spuneau poveşti, glume. Şi, pentru bucuria lor, mă bucuram şi eu.

- Pe ce puneau accent oamenii atunci?

- Oamenii puneau accent mai mult pe mâncare, că nu se găsea! Atunci se lucra foarte mult pământul. Acum pământul îl lasă pustiu, nu-l lucrează. Îmi aduc aminte că puneam cânepă şi făceam rochiţe la fetiţe, şosete şi alte haine la băieţi. Copiii purtau haine făcute de noi. Atunci omul era mulţumit când găsea un kilogram de carne, sau puţin ulei, sau puţin gaz. Acum sunt de toate, dar omul nu este mulţumit! Şi omul nu este mulţumit pentru că locul lui nu este aici. Omul este străin aici pe pământ, poate să aibă de toate…

- De ce ne dă Dumnezeu încercări?

- Trebuie să ne dea, pentru păcatele noastre. Nu este nimeni sfânt pe pământ. Sunt oameni cu viaţă sfântă, dar sunt puţini. Şi tot au păcate şi ei. Sunt foarte mulţi care fac rele, şi atunci cum să nu întoarcă Dumnezeu mânia asupra noastră? Încă e bine, că este de mâncare. Şi să dăm slavă Domnului pentru asta şi pentru tot ce avem! Ţin minte că pe vremea foametei mergeam pe ţarină, şi veneau oamenii şi cereau de mâncare: „Dă-mi, te rog, de mâncare, că sunt mort de foame, nu am mâncat de două zile. Şi îţi prăşesc până seara!” Eu le ziceam: „Stai şi mănâncă cu noi! Nu trebuie să-mi munceşti pentru asta!”

- Cum aţi trecut prin greaua încercare dată de trecerea la Domnul a părintelui Constantin? (La data la care realizării interviului, părintele Viorel Mihoc încă mai trăia – n.red.).

- Astăzi la slujbă s-a citit despre Avraam – cum l-a chemat Domnul la Muntele Moria să-şi jertfească fiul. M-am gândit că eu am atâţia copii, iar Avraam s-a dus cu singurul lui fiu să-l înjunghie! Avraam a avut un singur fiu, pe care l-a iubit foarte mult, dar a fost în gata să facă ce-a zis Domnul. Noi, însă, n-am face ce ne porunceşte Cel de Sus, fiindcă suntem tare slabi în credinţă. Mare lucru este să ai încredere în Dumnezeu! Ştiu că nici un fir de păr din cap nu cade dacă nu e vrerea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu a vrut să-l ia…

- Ce-i cereţi Domnului în rugăciune?

- Mă rog pentru copiii şi nepoţii mei, să le dea Dumnezeu sănătate! Şi îi cer să-mi ierte păcatele. Pentru că la 90 de ani ai mei a fost timp să fac păcate… Ştiu că Cel rău nu te lasă să te pocăieşti aşa cum vrei. Am citit în Pateric cum diavolul nici pe călugări nu-i lasă să fie sfinţi. Îi munceşte foarte mult şi pe ei, care trăiesc departe de lume, în rugăciune. D-apoi pe noi! Noi dormim, dar el nu doarme niciodată. Eu îi mai zic: „Piei din faţa mea!”, dar el revine. Însă nădejdea mea este la Domnul şi la Măicuţa Lui, căci cu ajutorul de Sus îl putem birui pe Cel rău.

- Cât de mare este familia dumneavoastră?

- De la copii am peste 60 nepoţi şi peste 70 strănepoţi.

- La 90 de ani mergeţi des la biserică. De ce?

- E frumoasă rugăciunea acasă, dar este mai frumoasă la biserică! Şi apoi, la biserică, pe Sfânta Masă, se află Sângele şi Trupul Domnului! Am biserica lângă casă. Dacă se întâmplă să las două zile fără să merg la biserică, a treia zi tot merg. Altfel intervine un fel de lene, mai ales acum la bătrâneţe. Mama mea a iubit tare mult Biserica şi preoţia. Mi-a transmis şi mie această dragoste. Cred că de aceea ne-a dat Dumnezeu aşa de mulţi preoţi în familie. Noi am fost oameni săraci, nu ne-am gândit să-i facem preoţi. Băiatul cel mare s-a dus şi s-a făcut preot, iar fraţii lui s-au luat după el. Eu nu vreau să-i văd bogaţi, pentru că bogăţia nu are nici o valoare în faţa Domnului! Domnul îmi trimite bucurii prin copiii mei pentru că îi văd pe toţi credincioşi şi am cu cine mă înţelege. Au fost ascultători de mici, deşi nu i-am bătut niciodată. Şi cu nurorile mă înţeleg foarte bine. Nu am gânduri rele împotriva nimănui. Dacă te tot gândeşti la rău şi sapi în inima ta răul, atunci nu are cum să fie bine. De la gânduri treci la fapte şi atunci vrei să faci răul. Şi asta nu e plăcut Domnului! Trebuie să avem tot timpul gândul cel bun şi dorinţa de a face fapte bune.

Vrednicul de pomenire părinte Constantin Mihoc obişnuia să povestească la predici despre lumea satului în care a trăit, despre credinţa puternică a consătenilor săi. Când era copil, l-a impresionat un bărbat care mergea tot timpul desculţ, chiar şi iarna. Mirat, şi-a întrebat tatăl: „Tată, de ce omul ăla umblă mereu desculţ?” „Într-o iarnă, omul ăla a avut o discuţie cu un sectar, despre care dintre credinţe este cea adevărată. Omul i-a spus sectarului că îi va dovedi că numai Ortodoxia este adevărată prin faptul că va merge desculţ la biserică, va rezista toată slujba şi nu se va îmbolnăvi. Şi, deşi a fost o iarnă tare grea, iar biserica era neîncălzită, omul acela, cu ajutorul lui Dumnezeu, a reuşit să facă ceea ce a zis! De atunci, pentru a da slavă lui Dumnezeu, s-a hotărât să meargă tot timpul desculţ”. Fie ca şi noi, văzând vieţuirea oamenilor tari în credinţă, să le urmăm pilda şi să-L mărturisim pe Hristos cu fapta, pentru a câştiga Raiul încă de aici, de pe pământ.


Raluca Tănăseanu

Cum sa îl ... distrugeti, în mod eficient, pe copilul vostru!

Înca de când este mic, sa nu îi refuzati absolut nimic. Dati-i orice îsi doreste, orice cere, mai ales atunci când plânge. Astfel va creste si va crede ca toti îi sunt datori cu toate si ca are numai drepturi.
Când va începe sa vorbeasca urât si sa ocarasca, voi sa râdeti. Astfel îl veti face sa înteleaga ca este foarte "destept"! Nu îi spuneti niciodata: "Aceasta este o fapta rea!" Asa spun numai cei cu conceptii învechite. Când mai târziu va creste si va întâlni greutatile vietii sau ceva rau i se va întâmpla, atunci va avea certitudinea ca societatea este aceea care îl nedreptateste.
Sa adunati voi, ceea ce el arunca încolo si încoace - carti, haine, pantofi ...- Sa nu îi spuneti niciodata: "Aduna-le, pune-le la loc!" Astfel va crede ca mama este roaba sa, si ca pentru toate sunt responsabili ceilalti.
Lasati-l sa vada orice (mai ales la televizor) si sa citeasca de toate, fara sa îl îndrumati niciodata. Copilulvostru este genial si stie sa faca distinctie! Educatia lui va fi astfel foarte vasta!
Sa nu îi dati nici un fel de educatie duhovniceasca. Sa vorbiti în bataie de joc despre credinta, Biserica, preotisi despre toti aceia care îi urmeaza. Când copilul va creste, "va putea alege si singur".
Dati-i din belsug bani de cheltuiala, ca nu cumva sa se simta mai prejos decât ceilalti copii si "ca sa nu duca lipsa, asa cum am dus noi". Când va creste mare, va fi sigur ca valoarea unui om se judeca dupa câti bani are, indiferent de modul prin care ia dobândit.
Sa nu îi spune-ti niciodata: "Fa asta!" sau "Nu face aia!", deoarece astfel se va simti opresat; nu respectati libertatea si personalitatea lui. Se poate chiar sa îi provocati... anumite traume psihice! Atunci când va creste va crede ca în viata trebuie numai sa poruncesti si sa nu asculti niciodata de nimeni.
Sa va certati, sa va ocarâti, sa va jigniti unul pe celalalt în fata copiilor fara nici o rusine. (Nu va îngrijorati, nu îi veti provoca astfel nici un fel de trauma psihica! ). Mai târziu, când se va casatori, i se va parea normal sa faca aceleasi lucruri.
Când va începe sa cunoasca placerile trupesti si sa se afunde în plasa acestora, voi sa va faceti ca nu observati. Sa nu îi vorbiti, sa nu îl îndrumati, sa nu îl sfatuiti. Lasati-1 sa se izbeasca singur de probleme, "de vreme ce asa este firesc".
Sa îi luati întotdeauna apararea fata de profesori sau vecini. Sa nu credeti niciodata ca "îngerasul vostru" poate sa faca obraznicii si fapte rele. Certati-va cu aceia care va atrag atentia în mod prietenesc si bine intentionat.
Sunt invidiosi si defaimatori. Când veti merge la sectia de politie, unde 1-au arestat pentru ca a furat bani sau a consumat droguri, strigati cu putere în fata tuturor ca este un copil rau, un hot, ca v-ati jertfit pentru binele lui dar nu ati reusit niciodata sa îl faceti sa înteleaga. Astfel, voi veti iesi basma curata, justificati în fata celorlalti
Pregatiti-va pentru o viata plina de durere si tristete. O veti avea!

„Lumina suferinţei"

„Îndreptarea prin încercări are o vreme a ei, care e mai lungă sau mai scurtă, după cum prindem minte şi ne statornicim sau nu în calea lui Dumnezeu. Dacă sufletul se statorniceşte în bine şi purtările dinafară de asemenea, amărăciunile încercărilor trec şi vremea iarăşi se întoarce spre bucurie, dimpreună cu toate lucrurile, care nu ne mai stau împotrivă. Vremea de amărăciune ţine de obicei cât ţine aplecarea spre mândrie; căci celui smerit nimic nu-i poate sta împotrivă: nici lucrurile, nici oamenii şi nici dracii. Înaintea lui Dumnezeu adevărata virtute e smerenia care tămăduieşte, curăţă, apără şi întoarce toate spre pace. Deci, când amărăciunea încercării şi-a împlinit lucrul, iarăşi întoarce Dumnezeu toate spre bucurie. Despre o atare întoarcere a lucrurilor, când într-un fel când într-altul, ne învaţă şi Sfântul Maxim Mărturisitorul*, zicând: „Să iubim pe tot omul, din suflet; dar să nu ne punem nădejdea în niciunul dintre oameni. Căci câtă vreme ne susţine Domnul, ne înconjoară mulţime de prieteni şi vrăjmaşii noştri sunt fără putere. Când însă ne părăseşte Domnul atunci ne părăsesc şi toţi prietenii şi vrăjmaşii dobândesc putere împotriva noastră. Dar şi cel ce îndrăzneşte, bizuindu-se pe sine, va cădea cu cădere jalnică. Cel ce însă se teme de Domnul iarăşi se va înălţa."

Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei,
Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006
Cu prietenie, Irina Adriana Coşoveanu

Lupta unei mame...

Iata povestea impresionanta a unei viitoare mame, a suferintei si a credintei ei:

"Buna ziua,

Nu este o poveste, nu scriu pentru a demonstra ceva anume si nici pentru a dojeni pe cineva, scriu luand scrisul ca pe o eliberare, dar si ca pe o marturie.

Poate ajuta cuiva sau la ceva. Si mai este ceva: aceasta experienta mi-a aratat cat de multe piedici ne punem singuri si cat de mult Il limitam pe Dumnezeu dupa propriile noastre neputinte.

Sunt un om liber, extraordinar de liber, de impacat cu sine, fericit. Si toate astea sunt un dar pentru care nu am facut nimic ca sa il merit.

Sunt casatorita de sapte ani si am decis sa facem un copil.Nu am facut avorturi, nu am avut alte sarcini. Am tot asteptat verdictul medicilor, ingaduinta lor de a face un copil, din cauza afectiunilor pe care le am.

Intre timp am trait tot felul de experiente: o moarte clinica, vizite tot mai dese in departamentul de desocare. Am inteles: nu am voie sa iau niciun medicament, sa mananc 70% din alimente, sa citesc toate etichetele produselor alimentare, sa Il rog pe Dumnezeu ca toti copacii sa infloreasca o singura zi si atat. Alergiile de toate felurile, modurile, durerile date de celalate afectiuni cam de aceeasi natura imi limitau drastic cam toate optiunile de viata normala. Operatiile facute pe viu, imposibilitatea administrarii oricarui calmant, antivomitiv, toate pareau sa ma condamne la o viata de om bolnav.

Nicidecum.

Parintele Steinhardt spune ca in crestinism curajul este esential. Sa nu va ganditi ca s-a petrecut peste noapte.

Nu. Cand am aflat toate diagnosticele, cea mai buna prietena a mea, Tatiana, bolnava fiind de cancer, m-a ajutat sa vad altfel lucrurile sa sa realizez ca Dumnezeu vede lucrurile diferit de noi oamenii.

Sotul meu isi dorea foarte mult un copil, asa ca am am redus orice tratament antihistaminic, de la 16 pastile pe zi, la una singura. Bebele trebuia sa vina in conditii sigure.


Pe 6 decembrie am stiu ca bebele meu a luat viata.

Am asteptat 2 saptamani si mi-am facut teste, dar au iesit negative. Doctorii au spus ca nu sunt. Eu stiam ca sunt. Simteam.

Am racit intre timp si a trebuit sa fac radiografie, desi stiam ca am bebe,dar testele… Asa ca m-am supus, am facut radiografia, dar nu am luat antibiotic.

Am mai facut un test si a iesit pozitiv.

Am fost foarte fericiti.

Am reusit sa gasesc un doctor extraordinar, deosebit, care a inteles dorinta noastra de a avea un copil. Mi-a spus insa calm:” Stiti ca s-ar putea sa fie ultimul lucru pe care il faceti in viata dumneavoastra”.

Am spus ca da, dar merg inainte. Dumnezeu cu mila.

Cum nu puteam rata nimic, am si sarcina toxica, vomit in fiecare zi, de mai multe ori. Apa si painea prajita sunt cele mai bune alimente. Sper sa nu slabesc sub 40 de kg.

Am facut prima ecografie si i-am vazut inimioara. Am inceput sa plang. Era cel mai frumos copil din lume, desi era doar o inimioara, nici manutele si nici piciorusele nu erau complet formate.

Plina de entuziasm mi-am facut toate analizele, insa cele care se refereau la afectiunile mele erau mult mai rele ca inainte.

Nu renunt.

Cu greu am gasit un notar in fata caruia sa dau declaratia notariala prin care mi-am asumat riscul de deces in timpul sarcinii si la nastere.

Le spunem celor din familie despre copil. Soacra mea a uitat numarul avorturilor facute si altceva decat urari ca sa ma duc pe lumea cealalta, nu primesc. Asa e ea, nu o bagam in seama.

Tata ma intreaba daca vom mai avea bani sa ii intretinem si pe ei, iar mama imi spune sa avortez.

Surorile mele si prietenii se bucura foarte mult si ma sprijina.

Pe 1 martie primim “martisorul”: sotul meu este somer.

Mama isi reinnoieste propunerea de a face avort.

Ii spun sa plece, pentru ca nu raspund de reactiile mele.

Am refuzat sa fac testul pentru sindromul Down, dar daca asa trebuie, asa trebuie, asa ca l-am facut si pe acela. Dumnezeu mi-a dat un copil sanatos.

La ecografia morfofetala il iau si pe sotul meu.

Ne uitam amandoi si vedem pe cel mai frumos copil din lume, cu un teribil chef de joaca, inotand si miscandu-se de colo colo.

Speram sa fie fetita, dar… Dumnezeu a vrut sa fie un baietel sanatos si neastamparat.

Suntem foarte fericiti, chiar daca nu pot manca pentru ca vomit de la sarcina toxica, iar la ce poftesc, poftesc degeaba, pentru ca are histamina si sunt alergica.

In urma cu doi ani am facut o operatie de apendicita, am facut moarte clinica din cauza anesteziei. La firele care se resorb, am facut reactie de respingere, iar ele s-au cantonat undeva sub piele, pe traiectul unui nerv. Acum uterul a crescut si preseaza zilnic pe acele fire, si implicit pe nerv.

In noaptea de Inviere stateam ghemuita de durere si ametita de nemancare, sub icoanele Mantuitorului si ale Fecioare Maria. O femeie m-a rugat sa trec pe bancuta, dar nu am vrut… in acel moment am simtit ca am un fluturas. Am zis ca e de la nemancare, dar aripioarele fluturasului meu bateau tot mai des in burtica. Pentru prima data puiul meu isi facea simtita prezenta. De fericire imi venea sa rad si sa plang. I-am luat mana sotului meu si am asezat-o pe burtica. Era fericit.

Ne-am impartasit plini de bucurie si multumindu-I lui Dumnezeu pentru puiutul pe care ni l-a daruit.

Continui lupta, ii multumesc lui Dumnezeu pentru fiecare zi la capatul careia ajung, pentru puterea pe care mi-o da si ignor “sansele sigure” de a muri.

Stiu ca e o lupta grea, ca s-ar putea sa nu castig, dar e frumos, e o stare de fericire, o stare binecuvantata, un dar de la Dumnezeu, pe care nu il merit."

SA NE RUGAM PENTRU EA!

Sursa AICI