Se poate sa fii casatorit si fericit?

Am gasit un articol interesant scris de Ligia Manastireanu...sursa aici


„Căsătoria este un angajament de 50%-50%: tu-ţi faci partea ta, iar eu mi-o fac pe a mea.“

„Nu investi prea mult în soţul tău, pentru că va profita doar de pe urma ta.“

„Încearcă să obţii cât poţi de mult din relaţia de căsătorie, fără să te implici prea tare emoţional.“

„Ce rost mai are să te căsătoreşti? De ce să strici o relaţie care merge aşa de bine?“

Revistele şi emisiunile televizate sunt pline de asemenea mesaje pe care le transmit tinerilor căsătoriţi sau celor care doresc să facă acest pas. În acest context socio-moral denaturat, nici nu este de mirare că multora le vine greu să creadă că se poate să fii fericit chiar dacă eşti căsătorit. Dacă vrem să aflăm fericirea în cadrul căsătoriei, trebuie să mergem la Cel care a creat-o. Dumnezeu, care a „inventat“ căsătoria ne spune nu doar că se poate să fii împlinit şi fericit în relaţia de căsătorie, dar că acesta este singurul cadru pe care l-a intenţionat pentru desfăşurarea relaţiei dintre un bărbat şi o femeie. Din moment ce căsătoria a fost ideea lui Dumnezeu, mi se pare înţelept să căutăm sfaturi la Cel care a creat-o şi o protejează şi nu la cei care mai degrabă o distrug.

CE NE ÎMPIEDICĂ SĂ FIM FERICIŢI ÎN RELAŢIA DE CĂSĂTORIE?

1. EGOISMUL este cel mai mare impediment în calea fericirii unui cuplu căsătorit. Mulţi nu vor fi de acord cu această afirmaţie, deoarece este foarte nepopulară. Toţi prietenii, familia şi chiar specialiştii în probleme de familie ne sfătuiesc să căutăm propria fericire, să încercăm să obţinem cît mai mult de la celălalt. În economia lui Dumnezeu, ne spune Tim LaHaye (2002), un renumit consilier marital, „nu obţii nimic încercând să obţii. Modalitatea de a obţine ceva este dăruind.“ Trebuie să avem gândirea lui Hristos, ne spune apostolul Pavel în Filipeni 2:3-4: „Nu faceţi nimic din ambiţie egoistă sau din mândrie, ci, în umilinţă, consideraţi-i pe alţii mai presus decât voi înşivă. Fiecare dintre voi ar trebui să fie preocupat nu doar de interesele lui, ci şi de ale altora.“ Dacă intrăm în căsătorie cu această idee, că nu este datoria partenerului nostru să ne facă fericite, ci să ne concentrăm toată atenţia asupra responsabilităţii noastre de a-l face fericit, vom găsi că acest lucru ne aduce multă împlinire.
2. Un alt motiv care-i împiedică pe mulţi să se bucure de relaţia lor de căsătorie sunt AŞTEPTĂRILE NEREALISTE. Mulţi tineri se căsătoresc având în minte un anumit model de soţie sau de soţ, reprezentat poate de proprii lui părinţi şi se aşteaptă ca partenerul de căsătorie să se poarte în acelaşi fel. Când acest lucru nu se întâmplă, există dezamăgiri profunde de ambele părţi. Multe schimbări intervin şi odată cu apariţia copiilor. Părinţii tineri se aşteaptă ca toate lucrurile să revină la normal odată ce copilul se naşte, iar când această „normalitate“ întârzie să mai apară apar frustrări şi neînţelegeri cu privire la împărţirea noilor responsabilităţi.
3. NEMULŢUMIREA este o stare ce împiedică multe cupluri să se bucure de relaţia lor. Fericirea adevărată nu depinde de împrejurări, de sentimente sau de alte persoane, este „o stare a inimii, nu o stare de lucruri.“ (Linda Dillow, 2002) Cu toate acestea, puţine cupluri reuşesc să se bucure de relaţia lor indiferent de circumstanţe şi se amăgesc că fericirea lor depinde de contul din bancă sau de marca maşinii pe care o conduc. Adevărul este că, cine nu se ştie bucura de puţine lucruri, va găsi motive de nemulţumire şi atunci când are multe, iar cine aşteaptă perfecţiunea de la partenerul de căsătorie pentru a fi mulţumit nu va avea parte decât de frustrare.
4. STRESUL ŞI ÎNGRIJORAREA au capacitatea de a distruge orice relaţie dacă nu sunt ţinute sub control. Stresul poate avea multe cauze: oboseala, lipsa de timp a celor doi parteneri unul pentru celălalt, conflicte latente, rămase nerezolvate, problemele legate de copii. Există ceva în natura noastră care nu ne lasă să ne bucurăm de momentele când ne merge bine ci ne face să ne îngrijorăm cu privire la ceea ce s-ar putea întâmpla. Motivele de îngrijorare sunt şi ele diverse, pe primul loc fiind banii: cu ce vom plăti chiria luna aceasta? voi avea bani să le cumpăr copiilor de mâncare? Alte motive de îngrijorare ar fi fericirea relaţiei de căsătorie, fidelitatea partenerului, posibilitatea îmbolnăvirii acestuia şi multe altele. Din nou, Dumnezeu ne cere un lucru ieşit din comun, şi anume să nu ne îngrijorăm cu privire la aceste lucruri, pe care oricum nu le putem controla, ci, prin credinţă, să acceptăm faptul că avem un Dumnezeu cu resurse inepuizabile care se poate îngriji de problemele noastre.

CINCI PAŞI SPRE FERICIREA ÎN RELAŢIA DE CĂSĂTORIE

1. MATURITATEA
Dacă cel mai mare impediment în calea fericirii conjugale este egoismul, primul pas spre o viaţă de căsătorie fericită şi împlinită îl reprezintă maturitatea, ne spune Tim LaHaye (2002). Maturitatea se defineşte prin echilibrul emoţional şi lipsa de egoism a partenerilor. Fără aceste calităţi, în primii ani de căsătorie în mod special se pot naşte o serie de conflicte de interese. Când doi tineri obişnuiţi să ia decizii bazate doar pe nevoile şi dorinţele lor trebuie să înveţe să ţină cont şi de nevoile celuilalt, se pot naşte o serie de conflicte, în funcţie de gradul de maturitate al partenerilor. Acesta se poate determina şi în funcţie de motivul pentru care fiecare dintre parteneri a intrat în relaţia de căsătorie: pentru a scăpa de situaţia nefericită de acasă, pentru că s-au săturat ca părinţii să le spună tot timpul ce să facă, pentru că au vrut ca cineva să-i iubească. Toate acestea sunt motive imature pentru a începe o căsnicie şi dacă pe cei doi nu-i leagă şi o dragoste lipsită de egoism şi care nu caută doar interesul propriu, problemele nu vor întârzia să apară. Tinerii ar trebui să se căsătorească cu scopul de a-şi face partenerul fericit, neaşteptând nimic în schimb. Propria maturitate va determina în timp creşterea în maturitate şi a partenerului, deschizând cheia spre o viaţă de căsătorie fericită şi împlinită.
2. DRAGOSTEA
Am întâlnit mulţi tineri care doreau să se căsătorească, dar refuzau sfatul sau ajutorul oricui, susţinând sus şi tare: „Dar noi ne iubim!“ Probabil că acesta este cel mai popular, dar şi cel mai puţin înţeles termen. În mod car, este legat şi de maturitate, deoarece dragostea presupune lipsa de egoism şi dăruirea necondiţionată, fără a aştepta ceva în schimb, iar acest lucru nu se poate întâmpla fără un anumit grad de maturitate. Dumnezeu cere şi soţiilor să-şi iubească soţii (Tit 2:4), dar cere în mod special bărbaţilor să-şi iubească soţiile ca pe trupurile lor (Ef.5:25, 28, 33), şi este imposibil ca o soţie care este iubită în acest mod să nu întoarcă dragostea soţului ei.
3. COMUNICAREA
Dragostea presupune şi cunoaşterea partenerului de căsătorie, iar cunoaşterea nu se poate realiza fără comunicare. În general, cuplurile necăsătorite sau căsătorite de curând înţeleg acest lucru şi nu au probleme de comunicare. Totuşi, după o perioadă, această capacitate de a comunica eficient dispare, lăsând loc conflictelor nerezolvate, certurilor explozive sau, dimpotrivă, lipsei de comunicare. Multe cupluri, în special cele de vârsta a doua, nu au învăţat niciodată să comunice şi se mulţumesc cu o căsnicie de mâna a doua, deoarece nu sunt dispuse să depună nici un efort. Există mai multe piedici în calea unei comunicări eficiente între parteneri. Probabil că cea mai mare piedică o constituie auto-protecţia. Ştim că, în timp ce comunicăm, ne facem vulnerabili în faţa partenerului şi atunci preferăm să ne protejăm imaginea proprie, emoţiile şi sentimentele. O modalitate de exprimare a auto-protecţiei o reprezintă mânia explozivă. Când partenerul ne descoperă o slăbiciune, căutăm repede să ne protejăm, comunicându-i că, dacă se apropie mai mult de noi, vom exploda. Dacă în general bărbaţii tind să folosească această armă, femeile se apără într-un mod mai subtil şi aparent mai nevinovat, dar în realitate mai dăunător, pentru că nici măcar nu este conştientizat ca atare. Femeile izbucnesc în lacrimi când sunt confruntate cu neajunsurile lor, transmiţând acelaşi mesaj: „Nu-mi dezvălui slăbiciunile, pentru că te voi face să te simţi prost pentru asta şi voi începe să plâng!“ Bineînţeles, nu de fiecare dată când o femeie plânge o face pentru a se auto-proteja. Bărbaţii trebuie să înveţe să distingă între lacrimile de auto-protecţie şi cele cauzate de emoţie, stres, bucurie sau supărare. Cea de-a treia armă de apărare este tăcerea sau închiderea în sine. Aceasta este o armă deosebit de periculoasă şi este alimentată în special de mânie. Din nou, această tactică este folosită cu precădere de bărbaţi pentru a-şi pedepsi soţiile într-un mod mai subtil, dar este foarte dăunătoare relaţiei şi întristează pe Duhul Sfânt (Efeseni 4:30-32). Nici un soţ sau o soţie nu poate spune că are pe Duhul Sfânt şi în acelaşi timp să ţină mânie pe partenerul de căsătorie, pedepsindu-l prin lipsa de comunicare.
4. RUGĂCIUNEA
„Rugăciunea este cel mai bun mijloc de comunicare dintre doi oameni“, susţine Tim LaHaye (2002), care a văzut multe cupluri complet transformate odată ce au început să se roage împreună. Acesta este un pas important în calea spre fericirea în relaţia de căsătorie. Cineva spunea odată: „Nu te poţi certa cu femeia cu care te rogi în fiecare zi.“ Dacă ar înţelege importanţa şi beneficiile rugăciunii, mult mai multe cupluri s-ar bucura de o relaţie armonioasă şi de o comunicare reală.
5. HRISTOS
Dacă cei doi parteneri au amândoi o relaţie personală şi reală cu Hristos, atunci vor avea o relaţie bună şi unul cu altul. Nici o căsătorie care nu Îl are în centru pe Hristos nu va experimenta binecuvântarea lui Dumnezeu peste acea relaţie. Hristos sfinţeşte relaţia dintre cei doi parteneri şi vrea ca ei să se bucure unul de altul: „…bucură-te de nevasta tinereţii tale(…); fii îmbătat tot timpul de drăgălăşiile ei, fii îndrăgostit necurmat de dragostea ei!“ (Prov.5:18, 19) Fără îndoială, Hristos reprezintă cea mai importantă cheie spre fericirea în căsătorie.

După toate aceste impedimente care stau în calea fericirii şi după aşa un efort ce trebuie depus pentru a păstra o relaţie de căsătorie, mulţi se întreabă dacă merită, dacă există cupluri care au reuşit să aibă o viaţă de căsătorie fericită şi împlinitoare. Am adunat câteva mărturii ale unor cupluri ce sunt fericite după ani de zile de căsătorie şi în ciuda dificultăţilor prin care au trecut:
„Mă simt ca o ghindă ce a fost aruncată între o grămadă de pietre. N-am avut niciodată lumina de care aveam nevoie sau un pământ bun, aşa că am ajuns să fiu un stejar îndoit şi strâmb. Dar în cei zece ani de când suntem căsătoriţi, simt că ai făcut imposibilul. M-ai transplantat într-un pământ bun, cu mult soare, unde pot în sfârşit să cresc drept şi înalt.“

„Cu slujba pe care o am, de multe ori simt că merg pe un drum prin deşert în mijlocul verii. După ce mă lupt toată ziua cu căldura şi cu cactuşii care mă înţeapă, ajung în sfârşit la o oază de verdeaţă, unde găsesc un izvor de apă rece din care pot bea şi unde mă pot odihni. Aşa mă simt când vin acasă la soţia mea. După patruzeci de ani de căsătorie, încă simt că venirea acasă la soţia mea după o zi istovitoare de muncă este ca o oază de verdeaţă.“

„Dragostea ta, puternică şi rezistentă, este ca un munte care se ridică în mijlocul câmpiilor, la care mă pot uita întotdeauna şi a cărui frumuseţe mă impresionează. Ştiu că este acolo şi îmi dă un sentiment de siguranţă. “

Parerea medicului - telefonul mobil

"Viaţa ni se pare acum greu de imaginat fără tehnologie şi uităm că ea n-a existat dintotdeanua. Unele semnale de alarmă merită însă trase, şi medicii sunt primii care o fac. Nelipsit din orice poşetă şi din orice sat, telefonul mobil, altădată numit „celular", a împlinit luna trecută 11 ani de viaţă pe plaiurile mioritice. Numărul de abonamente la serviciile de telefonie mobilă se ridică la 19,5 milioane, de la adulţi la copii de grădiniţă, cu o rată de penetrare de 90,5% (adică 90,5 cartele la 100 de locuitori). Datele statistice raportate de Autoritatea Naţională pentru Reglementare în Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei indică faptul că majoritatea abonaţilor au câte două abonamente, fie la acelaşi operator, fie în reţele diferite. Telefonia mobilă a depăşit-o de mult pe cea fixă. Numărul total de linii telefonice conectate era anul trecut de 4,1 milioane, circa 19 linii telefonice la 100 de locuitori.

Motiv de îngrijorare crescândă printre utilizatori, care nu se pot însă decide să renunţe la folosirea lor, mobilele au o influenţă dovedită asupra organismului şi sunt un pericol, spune prof. dr. Alexandru Vlad Ciurea, şeful secţiei Neurochirurgie de la Spitalul de Urgenţă „Bagdasar-Arseni" din Bucureşti, preşedintele Societăţii Române de Neurochirurgie şi vicepreşedintele Federaţiei Mondiale a Societăţilor de Neurochirurgie (WFNS). Studii realizate în Suedia au arătat că folosirea intensivă a telefonului mobil la aceeaşi ureche produce dureri de cap, migrene, sindrom vertiginos (ameţeli), insomnii şi modificări ale atenţiei. La peste o oră de convorbiri pe zi telefoanele mobile devin periculoase, şi oricine poate observa că după trei-patru ore de vorbit apare o încălzire la nivelul urechii. „Înseamă că celulele auditive suferă prin suprasolicitare. Undele electromagnetice se focusează ca şi cum ai trage cu kalaşnikovul asupra celulei auditive şi celulei nervoase", spune prof. dr. Ciurea.

Undele electromagnetice emise şi recepţionate de telefoanele mobile atacă nu numai celula nervoasă, ci şi învelişul ei, celula glială, îi „sparg scutul". Dacă celula glială e atacată, îşi poate modifica structura până la tumora glială. Departe de a spune că telefoanele mobile provoacă cancer, neurochirurgul remarcă înmulţirea tumorilor cerebrale. Dacă în urmă cu 10 ani veneau la consult unul-doi pacienţi cu asemenea probleme pe săptămână, acum vin cinci-zece pe zi. „Ceva se întâmplă", fie că e vorba de stres, influenţa mediului, creşterea temperaturii sau telefonie. De altfel, un studiu realizat în Australia a dovedit apariţia de tumori intracraniene în dreptul urechii (neurinom acustic) la persoanele care folosesc telefonul mobil mai multe ore pe zi. Alte studii au arătat că mobilul provoacă mici tulburări de ritm cardiac dacă este ţinut la piept. Cu cât organismul e mai tânăr, cu atât este mai expus la undele electromagnetice. Ele produc la copii un sindrom de atenţie împrăştiată şi lipsă de concentrare (ADHD).

Somnul cu mobilul în imediata apropiere e crimă cu ...

SOS celula nervoasă

Cele care transmit undele electromagnetice către telefoanele mobile sunt antenele GSM sau releele, pe care nici măcar berzele nu îşi fac cuib. Știu ele ce ştiu! Prof. dr. Vlad Ciurea spune că e dovedit internaţional că antenele sunt periculoase pentru toate fiinţele vii, dar în România ele sunt montate deasupra blocurilor de locuinţe, şcolilor sau spitalelor. Releele ar favoriza prăbuşirea rezistenţei organismului deja invadat de boală, scăderea apărării acestuia. Ministerul Sănătăţii susţine că valorile densităţii de putere a câmpului electromagnetic măsurate într-o serie de locuri din România sunt de peste cinci ori mai mici decât valoarea limită maximă admisă. „Nu există motive de îngrijorare privind efectele câmpurilor electromagnetice generate de antenele de comunicaţii, inclusiv cele de telefonie mobilă, asupra sănătăţii", a declarat luna trecută ministrul sănătăţii Eugen Nicolăescu.

Asociaţia pentru Protecţia Cosumatorului susţine însă că în unele ţări valorile maxime ale densităţii câmpului electromagnetic sunt de câteva mii de ori mai mici decât nivelul maxim permis în România. În plus, studiile Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, citate de autorităţile române, nu ţin cont de expunerea îndelungată la radiaţii electromagnetice. „Telefonul mobil e ca şi căsătoria, un rău necesar", spune prof. dr. Ciurea. E necesară pentru că „ne scoate şi ne salvează din situaţii critice." Problemele apar însă odată cu factorul timp.

„Nu e bine să ne expunem. E ca la tsunami: putem scăpa sau putem fi luaţi", spune medicul. Câteva sfaturi merită reţinute pentru protejarea de efectele nedorite ale telefoanelor mobile. Prof. dr. Vlad Ciurea spune că e mai bine să dai telefon decât să primeşti şi că nu e bine să ţii aparatul în acelaşi loc, ci e preferabil să-l muţi de colo-colo, din geantă în buzunar şi din buzunar pe masă. Sistemele hands-free ne protejează de undele electromagnetice, dar numai cele cu fir. Sistemele bluetooth sunt la fel de periculoase ca şi telefoanele în sine.

În plus, vorbitul la telefon în spaţii închise, de exemplu în maşină, nu este indicat.Cel mai important sfat ar fi totuşi să vorbim mai puţin la telefon. Dacă nu folosim telefonul mobil mai mult de o oră pe zi, ne putem considera în afara pericolului. Uşor de zis, dar greu de făcut pentru unele persoane, mai ales pentru medici, poliţişti, jurnalişti sau alte persoane ale căror profesii îi obligă să fie oricând gata să sară „la datorie". Obiceiul dormitului cu telefonul mobil la capul patului sau chiar în pat, pe post de ceas deşteptător, e „cea mai mare greşeală", în opinia profesorului Vlad Ciurea. Aparatul este un emiţător de unde electromagnetice. „Cei care vor să aibă creierul liniştit" îşi închid telefoanele. „Protejaţi-vă celula nervoasă pe care v-a dat-o Dumnezeu, cu care puteţi învăţa, gândi, crea şi construi", este mesajul medicului.

Problemele legate de mobil apar odată cu factorul timp. Nu e bine să ne expunem. E ca la tsunami: putem scăpa sau putem fi luaţi... Protejaţi-vă celula nervoasă pe care v-a dat-o Dumnezeu, cu care puteţi învăţa, gândi, crea şi construi."

Autor:
Prof. Dr. Alexandru Vlad Ciurea

Publicat in:
Adevarul
Nr.56, duminica 11 mai 2008

Ne putem ruga permanent in lume?

"As zice ca nu. Tot indemnul dat de Hristos este cu neputinta omului a-l implini. Mantuirea nu este cu putinta omului, dar "ce este cu neputinta la om este cu putinta la Dumnezeu". Va spun lucrurile acestea , intrucat de multe ori ne smintim cand vedem cat de grea este rugaciunea, facerea de bine oarecare. Subliniez: nu este greu, este cu neputinta. Si cred ca, daca il intelegeti in profunzimea si adevarul lui, acest cuvant o sa va mangaie, in loc sa va deznadajduiasca.
Insa datoria noastra este sa cautam catre Dumnezeu. Si Dumnezeu face in noi ceea ce noua ne este cu neputinta. Din fiecare clipa trebuie sa facem o legatura cu Dumnezeu, daca nu traieste in sufletul nostru rugaciunea cea neintrerupta, darul Duhului Sfant. V-as spune un lucru important. Uneori cugetam, poate cu frica, la cele ce vor fi, si mai ales, la moartea care ne asteapta pe fiecare. Binecuvantati aceste momente de pe acum. Asa fac si eu: "Doamne, nu stiu ce o sa fie pana la moarte, dar pana atunci, izbaveste-ma de cel rau, ca Tu, daca ma lasi pe mine singur, stii ce am sa fac, ca acum am inteles si eu". (Monahul Rafail Noica)

Sursa "Celalat Noica. Marturii ale monahului Rafail Noica insotite de cateva cuvinte de folos ale Parintelui Symeon", Editura Anastasia, 2002.

Turtele bunicii

Va mai aduceti aminte de turtele bunicii? In ceea ce ma priveste au acelasi efect ca "madeleine"-le lui Proust: ma intorc in timp si-mi aduc aminte de vacantele de vara ce le petreceam la bunica Elena (Dumnezeu s-o odihneasca!). Pe atunci, cand ma trezeam dimineata bunica deja framantase aluatul si gaseam pe masa o farfurie cu un turn de turte care erau inca fierbinti. Alaturi de ele se afla intotdeauna o cana cu lapte proaspat si cald...hmmm...ce vremuri!
Asa ca, inspirata de un blog culinar (spre rusinea mea nu l-am retinut!) am reusit sa incropesc aluatul de turte, care este foarte simplu. Eu m-am ajutat la framantat de masina de paine si sincera sa fiu au iesit niste minunatii pe care le-am mancat goale (sotului meu i-au placut foarte mult). In plus sunt foarte bune acum in perioada postului.

Ingrediente:
- 450 g faina de grau
- 250 ml apa
- 1 lingurita sare
- 5 lingurite zahar
- 7 g drojdie uscata

Se amesteca ingredientele si se lasa aluatul la dospit (eu am folosit programul de framantat si dospit al masinii de paine). Apoi se imparte aluatul in bucati, se infaineaza bine si se intinde cu degetele astfel incat sa aiba o grosime de cca 2 cm si o forma rotunda (de fapt forma rotunda nu e obligatorie, iar imperfectiunile dau turtelor un aspect mai rustic). Ulterior se pun la copt fie in cuptor, fie, ca in cazul meu, intr-o tigaie teflonata (nu se foloseste ulei!). Se lasa pe foc turta pana prinde o culoare aurie, apoi se intoarce si se coace pe partea cealalta.
Pofta buna la turte!

LA MULTI ANI, MAMA!

“Dati-mi o generatie de mame bune crestine si voi schimba fata lumii“ (Sf. Ioan Gura de Aur)



Dumnezeu sa binecuvanteze toate mamele!

Cuptorul cu microunde, dusmanul vitaminelor

Sursa "Jurnalul National/Jurnalul de sanatate"

"Cuptorul cu microunde este un atribut al vieţii moderne, un mijloc comod de a decongela, de a incălzi şi a găti alimentele. La microunde alimentele se prepară rapid, iar timpul petrecut in bucătărie scade considerabil.


Cuptorul cu microunde este un atribut al vieţii moderne, un mijloc comod de a decongela, de a incălzi şi a găti alimentele. La microunde alimentele se prepară rapid, iar timpul petrecut in bucătărie scade considerabil. In loc de o oră, masa este gata in cateva minute. V-aţi gandit insă vreodată la preţul pe care il plătiţi pentru această economie de timp? Alimente fără valoare nutritivă, fără gust şi fără atat de preţioasele vitamine şi minerale - aşa ca­racterizează nutriţioniştii alimentele pregătite la cuptorul cu microunde. Mai mult decat atat, in alimentele puse la microunde nu sunt distruse microorganismele, existand pericolul apariţiei toxiinfecţiilor alimentare.

Un studiu efectuat de cercetătorii elveţieni Hans Ulrich Hertel şi Bernard Blanc a analizat acţiunea alimentelor pregătite la microunde asupra organismului uman. Subiecţilor li s-au făcut unele analize după ce au consumat alimente puse la microunde. "In sangele acestora au fost descoperite modificări care vorbesc despre inceputul unui proces patologic. Cu alte cuvinte, a crescut numărul de leucocite (globule albe), ceea ce predispune la cancer", afirmă cercetătorii elveţieni.

"Microundele sunt o metodă prin care omul nu şi-a preparat hrana pană acum. Incă nu au trecut proba timpului pentru a dovedi că nu sunt periculoase. De cand a invăţat să prepare termic alimentele, omul a folosit surse de căldură cu infraroşii. Energia din cuptorul tradiţional acţionează altfel asupra alimentului", precizează prof. dr Gheorghe Mencinicopschi, directorul Institutului de Cercetări Alimentare.

Pentru a ne convinge de efectele nocive ale cuptorului cu microunde, prof. dr Gheorghe Mencinicopschi ne propune o comparaţie intre un pui pregătit in cuptorul tradiţional şi unul pus la microunde. In cuptorul obişnuit, puiul se incălzeşte de la suprafaţă spre centru. Temperatura in cuptor este intre 180 şi 230 de grade Celsius. Datorită temperaturii ridicate, la suprafaţa alimentului se formează o crustă care reţine atat vaporii de apă, cat şi aromele. Alimentul astfel pregătit nu se usucă. "Atunci cand căldura pătrunde in aliment de la exterior către interior, zaharurile, proteinele şi aminoacizii din aliment formează nişte substanţe colorate, care dau fripturii un aspect plăcut. In acelaşi timp, in procesul de incălzire sunt generate arome, produsul devenind savuros", explică specialistul nostru.

Friptură fără savoare
Ce se intămplă cu acelaşi pui pregătit la cuptorul cu microunde? Dacă ii intrebăm pe producătorii de electrocasnice, răspunsul va fi că alimentul işi păstrează proprietăţile nutritive. Specialiştii in nutriţie susţin insă contrariul. "Microundele sunt o formă de energie electromagnetică. Atunci cand pătrund in alimente, microundele produc o agitaţie pu­ternică a moleculelor de apă. Această agitaţie determină creşterea rapidă a temperaturii alimentului. Un produs nu se incălzeşte in cuptorul cu microunde dacă nu conţine apă. Gandiţi-vă numai la vasele pe care le introducem in cuptorul cu microunde. Vasele din sticlă, din plastic nu se incălzesc, se incălzesc numai legumele, carnea, peştele, alimente care conţin apă. Cu cat alimentul conţine mai multă apă, cu atat se incălzeşte mai puternic şi mai repede", arată prof. dr Gheorghe Mencinicopschi.

In cuptorul cu microunde, aerul nu se incălzeşte, se menţine temperatura mediului ambiant - 20-25 de grade. Alimentul insă se incălzeşte instantaneu in toată masa lui. Incălzirea este insoţită de eli­minarea apei din aliment. O dată cu apa sunt eliminate substanţele care dau gust şi aromă, unele vitamine. Studii recente relevă descompunerea şi degradarea vi­taminelor - in special a vitaminelor B12, C şi E - in alimentele incălzite in acest mod.

Risc de toxiinfecţie
Friptura pregătită in cuptorul tradiţional este rumenă şi savuroasă, cea făcută la microunde este albă şi fără savoare. Mai mult decat atat, acţiunea microundelor asupra alimentului se traduce şi prin modificări ale proteinelor şi zaharurilor, care işi pierd valoarea nutritivă. In acelaşi timp, la microunde, grăsi­mile pot să oxideze. De parcă n-ar fi suficiente lipsa savorii, a valorii nutritive, eliminarea vitaminelor in cazul alimentelor pregătite "la minut", in cuptorul cu microunde! Nutriţioniştii ne avertizează că in alimentele puse la microunde există riscul de a mai rămane unele virusuri, ouă de paraziţi, bacterii contaminante (salmonella, trichinella). Aceasta deoarece incălzirea nu este omogenă in toată masa produsului. In funcţie de conţinutul de apă, in unele zone ale alimentului pot fi atinse temperaturi de 200 de grade Celsius, in altele 40-60 de grade. La temperaturi atat de mici nu avem siguranţa că germenii patogeni sunt distruşi şi ne expunem vrand-nevrand toxiinfecţiilor alimentare. "Bacteria salmonella poate supravieţui in alimente dacă temperatura nu depăşeşte 40 de grade Celsius. Carnea de porc suspectă de trichinella trebuie fiartă in oala sub presiune, nicidecum pusă la microunde. Acelaşi lucru se poate spune şi despre carnea de pui. Este posibil ca virusul gripei aviare să reziste la microunde", ne previne prof. dr Gheorghe Mencinicopschi.


LAPTE. Din lipsă de timp sau comoditate, multe femei incălzesc la cuptorul cu microunde laptele pentru copii. "O practică periculoasă! Laptele este oricum parţial degradat prin procesul de pasteurizare. Dacă il punem la microunde, laptele işi pierde cu totul proprietăţile nutritive", avertizează prof. dr Gheorghe Mencinicopschi.

BROCCOLI. Această legumă este recunoscută datorită conţinutului de antioxidanţi şi izotiocianaţi, substanţe care pot preveni şi reduce riscul de formare a unor tumori. Cercetătorii spanioli au comparat conţinutul de antioxidanţi şi izotiocianaţi in broccoli inainte şi după diferite moduri de preparare. Prin fierbere in vapori de apă se pierd 11% din aceşti antioxidanţi, prin fierbere in apă sau prin prăjire se pierd 67%. Dacă punem această legumă la microunde se pierd 97% din antioxidanţi.

UTILIZARE. In industria alimentară, microundele sunt folosite la scară largă: de la procesul de decongelare a cărnii, peştelui şi pană la uscarea pastelor făinoase, a prăjiturilor din orez expandat, a produselor de tip snacks, a chipsurilor. Microundele sunt utilizate pentru coacerea painii, a nucilor, a boabelor de cacao, dar şi pentru sterilizarea produselor ambalate in pungi. In toate aceste cazuri, efectele sunt aceleaşi: pierderea proprietăţilor nutritive."

Eu folosesc cuptorul cu microunde doar ca sa incalzesc mancarea. Ma intreb daca efectul este acelasi si in acest caz.

"Mame rele"

Iata o "reteta" pentru a fi o "mama rea" - ar trebui sa fie mai multe! - preluata de pe blogul "Aventuri cu 2 pitici"

Intr-o zi cand copiii mei vor fi suficienti de maturi sa inteleaga logica ce motiveaza un parinte le voi spune si lor ceea ce mi-a spus candva mama mea cea rea :

Te-am iubit suficient de mult incat sa te intreb unde te duci, cu cine si la ce ora ai de gand sa te intorci acasa

Te-am iubit suficient de mult incat sa tac si sa te las sa descoperi singur ca noul tau prieten este un "nenorocit "

Te-am iubit suficient de mult sa stau dupa tine doua ore timp in care iti faci curat in camera, treaba ce in mod normal ar trebui sa dureaze 15 minute .

Te-am iubit suficient de mult incat sa te las sa vezi furia, dezamagirea si lacrimile din ochii mei . Copiii trebuie sa invete ca parintii lor nu sunt perfecti.

Te-am iubit suficient de mult incat sa te las sa iti asumi responsabilitatea pentru faptele tale chiar daca consecintele sunt suficient de dure incat aproape imi rup inima.

Dar in primul rand te - am iubit suficient de mult ...incat sa iti spun NU chiar daca am stiut ca ma vei uri pentru asta. Acestea au fost cele mai grele batalii. Sunt fericita ca am invins in ele deoarece in final si tu ai iesit castigator.
Si atunci cand copiii tai vor fi suficient de mari incat sa inteleaga logica parinteasca le vei spune : A fost mama ta rea? Stiu ca a mea a fost. Am avut mama cea mai rea de pe planeta !

In timp ce alti copii mancau bomboane la micul dejun noi trebuia sa mancam cereale, oua si paine prajita. Cand altii aveau un Pepsi si un Twist la pranz noi mancam sandwiches. Si banuiesc ca si cina noastra era diferita de a altor copii.

Mama insista sa stie mereu unde suntem. Ai fi crezut ca eram detinuti. Trebuia sa stie cine ne sunt prietenii si cum ne petrecem timpul cu ei. Insista ca daca am spus ca stam o ora atunci atat sa stam ori mai putin.

Ea intotdeauna a insistat sa spunem adevarul si numai adevarul. Cand am ajuns adolescenti avea puterea deja sa ne citeasca gandurile si in plus mai avea si ochi la spate.
Atunci viata a devenit cu adevarat grea.

Mama nu ne lasa prietenii doar sa sune claxonul masinii ca sa iesim la plimbare. Ei trebuiau sa intre in casa si sa o cunoasca. Cand toata lumea avea intalniri de la 12-13 ani, noi a trebuit sa asteptam pana la 16.

Din cauza mamei am pierdut o groaza de experiente pe care alti copii le-au
experimentat. Niciunul din noi nu a fost prins furand din magazine, vandalizand sau arestati pentru vreo infractiune. A fost numai vina ei.
Acum ca am plecat de acasa suntem toti bine educati si adulti onesti. Si facem tot ce ne sta in putinta sa fim parinti rai exact la fel cum a fost mama noastra. Cred ca de fapt asta e rau in lume azi . Nu sunt suficient de multe mame rele !

Rugăciunea de fiecare zi a Sfîntului Ierarh Filaret al Moscovei

Doamne, nu ştiu ce să cer de la Tine. Tu unul ştii de ce am nevoie, Tu mă iubeşti pe mine mai mult decît pot să Te iubesc eu pe Tine. Părinte, dă robului Tău cele ce singur nu ştie a le cere.
Nu îndrăznesc să cer nici cruce, nici mîngîiere: numai stau înaintea Ta. Inima mea e deschisă Ţie; Tu vezi trebuinţele mele pe care nu le ştiu eu. Vezi şi fă după mila Ta. Loveşte-mă şi mă tămăduieşte, doboară-mă şi mă ridică. Mă cutremur şi tac cu evlavie înaintea voinţei Tale sfinte şi a căilor Tale celor nepătrunse pentru mine. Mă aduc Ţie jertfă, nu am altă dorinţă decît numai să fac voia Ta; învaţă-mă să mă rog, singur roagă-Te în mine!
Amin

Postul Mare, calatoria spre Inviere

Postul Mare este perioada care precedă sărbătoarea Paştilor şi care durează patruzeci de zile. Timp al pocăinţei prin excelenţă şi al întoarcerii la Dumnezeu, care ne reaminteşte în primul rând de cele patruzeci de zile petrecute de Mântuitorul în pustiul Carantaniei (Luca 4, 2), imediat după Botez. Este perioada în care catehumenii petreceau ultimele patruzeci de zile ale cuviincioasei lor pregătiri în vederea primirii botezului la Paşti. Durata de 40 de zile a Postului Paştilor se întemeiază pe o tradiţie vechi-testamentară, atestată de mai multe ori. În tradiţia răsăriteană, postul a avut întotdeauna un profund caracter spiritual, urmărind în special ceea ce Sfinţii Părinţi aveau să numească „metanoia“, adică schimbarea profund interioară a omului. De aceea, postul în general, dar mai ales Postul Mare, reclamă o iscusinţă aparte. Spiritul autentic al Postului Mare se regăseşte însă în vremea pocăinţei stabilită de Biserică pentru toţi fiii ei, indiferent de treapta spirituală, pentru o perioadă de patruzeci de zile.


Postul este una dintre rânduielile bisericeşti prin intermediul căreia Biserica îndrumă viaţa credincioşilor ei pe căile trăirii celei adevărate, ale virtuţii şi ale cinstirii de Dumnezeu. Creştinismul a conferit postului o însemnătate deosebită în viaţa religioasă, în special în viaţa monastică, făcând din el un act de virtute şi de cult, un mijloc de progres în viaţa spirituală, de luptă împotriva patimilor şi a poftelor. Cu toate acestea, postul constituie, în sine însuşi, semnul cel mai evident al respectului şi al prinosului adus lui Dumnezeu. În concepţia creştină, postul este efortul prin excelenţă pentru înnoirea vieţii, prin întronarea supremaţiei spiritului asupra trupului. Această strădanie se sprijină pe o luptă imutabilă, care constă în întărirea voinţei şi a raţiunii sănătoase, în disciplinarea instinctelor, în înfrânarea sufletului, ţintind realizarea echilibrului lăuntric în care spiritul, adică partea superioară şi nobilă a fiinţei umane, să predomine.


Postul în creştinismul primar


Prescripţii precise legate de durata şi formele practicării postului în creştinismul primar nu găsim. Primii creştini au postit probabil după obiceiul iudaic, deşi Biserica creştină nu a adoptat nici unul dintre posturile Legii vechi. Acest fapt pare să lămurească magistral unul din punctele de vedere destul de disputate în câmpul Liturgicii, şi anume influenţa pe care a avut-o cultul iudaic asupra celui creştin. Cel care avea să afirme în mod categoric că ideea acestei influenţe ar trebui abandonată este părintele Robert Taft. În ceea ce priveşte postul creştin, originea, structura şi mai ales sem-nificaţia lui spirituală, ţin să precizez că el este întru totul creaţia geniului creştin, fiind cultivat şi desăvârşit în tradiţia monastică şi acceptat apoi de întreaga Biserică. Dacă, la început, postul era practicat ca un act de pietate personală, care ţinea de libertatea şi râvna religioasă a fiecărui creştin, cu timpul autoritatea bisericească a formulat reguli şi îndrumări, mai mult sau mai puţin precise, stabilind astfel timpul, durata şi felul postirii. Aceste norme vor apărea după secolul al IV-lea, concomitent cu reglementarea disciplinei catehumenatului şi a penitenţei, dar mai ales cu desăvârşirea organizării Bisericii.


Postul Paştilor, „Păresimile“ sau „Patruzecimea“


Postul Paştilor, Păresimile sau Patruzecimea, adică postul dinaintea Învierii Domnului, este cel mai aspru şi cel mai lung dintre cele patru posturi ale Bisericii Ortodoxe. Este, de asemenea, unul dintre timpurile liturgice cele mai intense ale Bisericii noastre, precum şi al altor Biserici creştine. În general, el este numit în popor Postul Mare sau Postul prin excelenţă. Denumirea de „Păresimi“ sau „Patruzecime“ („Tessarakoste“, în greacă, şi „Quadragesima“, în latină), care se întâlneşte pentru întâia oară în canonul 5 al Sinodului I ecumenic de la Niceea (325), ar fi perfect justificată pentru cele şase săptămâni care constituiau în vechime Postul cel Mare sau al Păresimilor (6×7â42 de zile); de altfel, el se considera încheiat în Vinerea lui Lazăr (Vinerea dinaintea Floriilor), în timp ce Sâmbăta lui Lazăr şi Duminica Floriilor erau socotite praznice aparte (42-2â40 de zile). La sfârşitul secolului al IV-lea, Postul Mare, care începea duminica (1 zi) şi dura cinci săptămâni întregi (5x7â35 de zile), se încheia în Joia din Săptămâna Sfintelor Patimi (alte 4 zile), deci exact un total de patruzeci de zile. Această regulă o întâlnim şi astăzi în ritul ambrosian. Cele 40 de zile ale Păresimilor simbolizează, în primul rând, cele patruzeci de zile petrecute de Mântuitorul Iisus Hristos în pustiul Carantaniei (Luca 4, 2), imediat după Botez, adică înaintea ieşirii la propovăduire. Prac-tica „patruzecimii“ a fost adoptată de Biserica creştină încă dinainte de secolul al IV-lea; ea reprezenta, în realitate, timpul de pregătire al catehumenilor pentru botez. Începând însă cu secolul al IV-lea, caracterul catehumenal al „patruzecimii“ cedează din ce în ce mai mult loc caracterului penitenţial, ca, mai apoi sub influenţa monahismului, întrega Biserică creştină să îmbrace „veşmântul pocăinţei“.

Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti consideră Postul Mare drept o instituţie de origine apostolică. Ceea ce este foarte clar pentru majoritatea liturgiştilor este faptul că, în primele trei secole, durata şi felul postirii nu erau uniforme peste tot. Sfârşitul secolului al III-lea reprezintă momentul în care Postul Mare va fi împărţit în două perioade distincte, cu denumiri diferite: „Postul Păresimilor“ (Patruzecimii) sau postul prepascal, care ţinea până în Duminica Floriilor, având o durată variabilă, şi „Postul Paştilor“ sau postul pascal, care ţinea o săptămână, adică din Duminica Floriilor până în Duminica Învierii. Abia după uniformizarea datei Paştilor, hotărâtă la Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325), Biserica de Răsă-rit va adopta definitiv vechea practică de proveni-enţă antiohiană a postului de şapte săptămâni. După regula ortodoxă, se lasă sec în seara „Duminicii iz-gonirii lui Adam din rai“ şi se posteşte până în Sâmbăta Sfintelor Patimilor, inclusiv.


Imnografia Triodului sau cheia înţelegerii Postului Mare


În tradiţia răsăriteană, postul a avut întotdeauna un profund caracter spiritual, urmărind în special ceea ce Sfinţii Părinţi aveau să numească „metanoia“, adică schimbarea profund interioară a omului. O astfel de înţelegere a postului, mai ales a Postului Mare, este redată magistral de imnografia bizantină atât de frumoasă şi pătrunzătoare, cuprinsă în Triod. Din păcate, astăzi, foarte puţini sunt cei care mai sesizează profunzimea sensului postului în general, al Postului Mare, reducându-l doar la nişte reguli mai puţin sau mai mult esenţiale. Potrivit părintelui Alexander Schmemann, tragedia acestei greşite înţelegeri a Postului Mare se datorează ignorării Triodului: „Necunoaşterea Triodului ne lipseşte de o adevărată înţelegere a Postului, a scopurilor şi înţele-surilor sale, reducând Postul la o obligaţie «juridică» şi la un set de reguli dietetice. Adevărata descoperire şi preocupare a Postului este aproape pierdută astăzi şi nu există altă cale mai apropiată de redescoperire a sa decât printr-o ascultare atentă a cântărilor Triodului“.


Arta transformării interioare


Slujbele Postului Mare au conservat până astăzi caracterul lor catehetic şi baptismal, nefiind nicidecum numai simple vestigii ale trecutului, ci izvorul curat din care Ortodoxia se adapă pentru a-şi potoli setea şi nevoia de desăvâr-şire, mereu actuale. Cu fiecare an, Postul şi Paştele sunt, odată în plus, redescoperirea şi refacerea de către noi a stării iniţiale la care am fost ridicaţi prin propria moarte şi înviere în Botez. Postul Mare poate fi înţeles, de asemeni, ca „vremea cea potrivită“ a mântuirii (II Cor. 6, 2) despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel, ca timp al pocăinţei şi al întoarcerii la Hristos. Însă, aşa cum am amintit deja, dimensiunea spirituală a Postului o constituie dispoziţia sau, de ce nu, „arta“ ascultării atente şi îndelungate a Cuvântului lui Dumnezeu, din moment ce Acest Cuvânt este Cel Care ne luminează şi ne călăuzeşte către recunoaşterea în primul rând a propriilor păcate. Împăcarea cu ceilalţi, de altfel ideea centrală a autenticei pocăinţe care capătă şi valenţe externe, reprezintă în realitate întoarcerea spre sine, dar mai ales întâmpinarea celuilalt. Dacă împăcarea cu aproapele reprezintă fundamentul unei pocăinţe adevărate, iertarea este cheia care deschide calea postului, lucru pe care Biserica ne cere să-l împlinim, în Duminica izgonirii lui Adam din rai sau a lasatului sec de brânză, seara, la Vecernia numită „a iertării“. Păşim în Păresimi şi parcurgem calea postului, împăcaţi cu ceilalţi şi cu Dumnezeu, având mereu înainte conştiinţa micimii noastre şi gândul de a nu leza pe ceilalţi.

De ce această conştiinţă a smereniei? Pentru a redobândi adevărata înălţare la Înviere. Spiritul autentic al Postului Mare se regăseşte, aşadar, în vremea pocăinţei stabilită de Biserică pentru toţi fiii ei, indiferent de treapta spirituală, pentru o perioadă de patruzeci de zile.


Călătorie către Paşti


În viziunea Bisericii, Postul Mare a reprezentat dintotdeauna călătoria duhovnicească a cărei destinaţie sunt Paştile - „praznic al praznicelor şi sărbătoare a sărbătorilor“. Această călătorie îşi are raţiunea cea mai adâncă în faptul că, între Păresimi şi Paşti există o legătură indisolubilă, pe care ne-o descoperă numai o înţelegere exactă şi duhovnicească a amândurora. Din cauza slăbiciunii firii noastre şi a imposibilităţii de a trăi statornic, ne risipim şi uităm prea repede că Învierea lui Hristos, acest eveniment unic, este, de fapt, singurul lucru care dă sens şi umple de frumuseţe viaţa noastră. De aceea, Biserica Ortodoxă, prin tradiţiile ei liturgice solide şi autentice, prin slujbele şi timpurile liturgice bine determinate, caută să ne ajute să redescoperim şi să dorim în mod sincer viaţa cea nouă şi adevărată, pe care noi cu atâta uşurinţă o risipim şi o trecem cu vederea, adică pe Hristos - „Paştile cele mari şi preasfinţite“, cu Care ne vom împărtăşi mai deplin „în ziua cea neînserată a Împărăţiei“ Sale.


Iscusinţa postirii


Ne întrebăm de ce este nevoie de o iscusinţă a postirii şi care sunt, de fapt, raţiunile ei? În concepţia Bisericii noastre, primul om, Adam, avea să piardă încă din rai tocmai această deprindere a postirii. De aceea, Sfinţii Părinţi, ca nişte văzători ai sensurilor dumnezeieşti, vor statornici rânduiala postului, în special a Postului Mare, care începe, deloc întâmplător, exact din Duminica numită „a igonirii lui Adam din rai“. Cu alte cuvinte, rostul postului, în general, dar mai ales al Postului Mare, reclamă o iscusinţă deosebi-tă, fiind timpul în care şi prin care Biserica pune înaintea fiilor ei chipul pocă-inţei, dar şi mijloacele realizării ei, din moment ce calea păcatului şi a meschinăriei nu este deloc uşor de schimbat. Este nevoie, din timp în timp, de anumite zile sau perioade de postire în care lupta spirituală cu patimile trupeşti şi sufleteşti să fie întărită şi intensificată printr-o strunire conştientă şi mai aspră a trupului, pentru ca acesta să devină un mijloc eficient în realizarea aspiraţiilor duhovniceşti şi să se înalţe către Dumnezeu, izvorul şi întruparea desăvârşită a Binelui.

Scopul postirii este şi acela de a elibera omul de sub stăpânirea trufaşă a cărnii, de a scoate duhul de sub tirania trupului şi a poftelor sale, rezultat tragic al păcatului şi căderii primordiale a omului. Numai printr-un efort îndelungat şi stăruitor omul va descoperi „că nu numai cu pâine va trăi omul“ (Luca 4, 4) şi va înţelege că numai aşa poate reface întâietatea duhului. Această întâietate presupune, prin structura sa intimă, un lung şi susţinut efort. Timpul este esenţial, întrucât este nevoie de acesta pentru a dezrădăcina şi vindeca boala generalizată, pe care oamenii au ajuns să o considere ca pe o stare a lor „normală“. Iscusinţa postirii a fost îndelung cultivată şi desăvârşită în tradiţia monastică, fiind apoi acceptată de întreaga Biserică. Este experimentarea de către om a cuvintelor lui Hristos, Care spune că puterile diavoleşti care au înrobit omul nu pot fi biruite decât prin „post şi rugăciune“ (Matei 17, 21). Ea îşi are originea în exemplul lui Hristos Însuşi, Care a postit patruzeci de zile, apoi l-a întâlnit pe Satana faţă către faţă. În chip providenţial, această ciocnire va schimba înclinaţia omului „nu numai către pâine“ (Luca 4, 4) şi va inaugura eliberarea lui.


Istoria Postului Mare


În Biserica creştină a primelor secole, sărbătoarea Paştilor era anticipată de una sau două zile de post. Aceste două zile de post se pare că au fost instituite nu atât în vederea sărbătorii Învierii Domnului, cât mai ales în vederea primirii Botezului de către catehumeni, în noaptea Paştilor. Aşadar, practica postului va fi la început rezervată catehumenilor, apoi extinsă la ceremonialul Botezului şi, în cele din urmă, la întreaga Biserică. Acestă formă incipientă a postului nu avea nicidecum un caracter penitenţial, ci mai de grabă unul ascetic-iluminator. Tot în perioada Bisericii primare, la Roma, duminica de dinaintea Paştilor mai era numită şi „Duminica Patimilor“, iar în Miercurea şi în Vinerea acestei săptămâni nu se săvârşea Sfânta Liturghie. Extinderea postului la întreaga săptămână care preceda sărbătoarea Paştilor era la început o practică liturgică specifică numai Bisericii alexandrine. De asemeni, în timpul celor trei săptămâni premergătoare sărbătorii Paştilor, în Biserica primară se obişnuia să se citească pericope din Evanghelia după Ioan, din moment ce era foarte bogată în pasaje legate atât de apropierea sărbătorii Paştilor, cât şi despre activitatea Mântuitorului Iisus Hristos la Ierusalim.

Pregătirea îndelungată va fi motivată la început de practica penitenţială, deoarece penitenţii se supuneau unei perioade de pregătire intensă de patruzeci de zile. De aici va proveni fără îndolială şi termenul de „Patruzecime“. Ei parcurgeau această perioadă a postului potrivit prescripţiilor vechi-testamentare, adică îmbrăcând haine confecţionate din sac şi acoperindu-şi capul cu cenuşă, în semn de profundă căinţă şi ca pe un exerciţiu spiritual. Este uluitor de remarcat că în viaţa Bisericii, în primele trei secole, nu a existat o perioadă de pregătire pentru Sărbătoarea Paştilor, din moment ce comunitatea creştină trăia atât de intens crezul creştin, de cele mai multe ori chiar până la măsura martiriului, încât nevoia unei perioade de timp necesare reînnoirii făgăduinţelor de la Botez nu se simţea. În secolul al IV-lea însă, singura săptămână de post era cea care preceda Paştile. Dispoziţiile oficiale care reglementează disciplina postului vor fi uniformizate şi fixate definitiv peste tot abia în epoca premergătoare marii schisme (secolele VIII-IX), cristalizându-se astfel rânduiala posturilor şi ajunărilor (cf. pr. prof. Ene Branişte). Cel care avea să consemneze în scris amănunte legate de disciplina postului în Biserica primară va fi istoricul bisericesc Socrate (380-450).


De ce 40 de zile?


Un rol deosebit în determinarea şi fixarea duratei Postului Mare l-a avut, probabil, numărul 40 care apare în Vechiul Testament de mai multe ori. Principalele evenimente care implică acest număr ar fi următoarele:

- cele patruzeci de zile ale potopului (Facerea 7, 4, 12, 17; 8, 6);

- cele patruzeci de zile petrecute de Moise pe muntele Sinai (Ieşire 24, 18; Deuteronom 9, 9, 11, 18, 25; 10, 10);

- cele patruzeci de zile în care iscoadele evreilor au cercetat pământul Canaanului, în care aveau să intre (Numeri 13, 26);

- cele patruzeci de zile parcurse de Sfântul Prooroc Ilie spre a ajunge la muntele Horeb (III Regi 19, 8);

- cele patruzeci de zile pe care Dumnezeu le pune înaintea poporului din Ninive, spre a se pocăi (Iona 3, 4);

În Noul Testament există anumite pasaje-cheie unde se aminteşte de numărul de patruzeci de zile:

- cele patruzeci de zile petrecute de Mântuitorul în pustiul Carantaniei (Matei 4, 2; Marcu 1, 13; Luca 4, 2);

- cele patruzeci de zile de la Înviere şi până la Înălţare, timp în care Mântuitorul le dă Sfinţilor Apostoli ultimele învăţături (Fapte 1, 3).

Un ultim indiciu la fel de important ar fi cei patruzeci de ani petrecuţi de poporul lui Israel în pustiu (Deuteronom 2, 7; 29, 5-6). Simbolismul acestei perioade este unul forte şi reprezintă cu siguranţă timpul în care Dumnezeu încearcă lealitatea fiilor lui Israel, în vederea renaşterii unei noi generaţii fidele Lui.


Articol preluat din ziarul "Lumina"